Drag,

10 Apr 2012 by Ada

Acum o mie de ani, pe când călătoream suficient prin țară cât să pot scrie chestii faine pe care le pot citi până și cei ce n-au, n-au vrut și nici nu-și doresc vreodată să aibă copii, am nimerit într-un club select de care m-am autoizolat de bună voie și nesilită de nimeni, când toate cuvintele mele s-au învolburat în miros de lapte și de biscuiți.

Înainte să devin mamă, zic, călătoream des și scriam mult, lucram la un post de radio și pe vremea aia la radio nu lucra chiar oricine, eram tânără și mă-nvățase să scriu Tudor Octavian, aveam, deci, multe atuuri în mânecile cămășii mele de in alb, purtată peste sutiene negre de dantelă. Atunci am cunoscut-o pe D.

D. este o femeie fantastică, așa cum n-o să cunoașteți prea multe. Era mamă, divorțase și trăia revoluția femeii de peste 30 de ani, care se trezește brusc într-o realitate imposibilă, în care ordinea lucrurilor fusese tulburată iremediabil de un bărbat pe care nu-l suspectase, probabil, niciodată că ar fi capabil să-i dea lumea peste cap.

D. scria. Amețitor, scrisul ei îți tăia respirația, ea nu spunea povești, ea nu scria poezii, D. punea pe hârtie vrăji, incantații, ascunse în cuvinte banale, despre care n-ai fi ghicit în veci că au atâta putere asupra celui care citește. D. vorbea cu florile și știa să transforme o mămăligă făcută la microunde într-un eveniment. Dar până n-o citeai și nu vorbeai cu ea în scris, habar nu aveai cine e D.

Am fost dată pe mâna ei de un tânăr idealist, care spera să învingă inerția socială și să facă dreptate celor mai nedreptățiți dintre talentații lumii, și anume scriitorii. Tânărul acesta admira unul sau mai multe dintre atributele mele (nu musai dantelele negre de sub inul alb), îmi scria e-mail-uri scurte care mă făceau să zâmbesc toată ziua, pentru că, la 24 de ani, nu e puțin lucru să citești despre tine că ai darul de a face banalul extraordinar și că există pe lume persoane care abia așteaptă să vadă ce ai mai scris. El semna toate mesajele cu o formulă care la început mi s-a părut ciudată. “Drag, R.”

Când m-a dat pe mâna doamnei D. am observat că, de fapt, formula aceasta magică și contaminantă îi aparținea. Și cum să fi fost altfel, decât așa. Cu un cuvânt și o virgulă, D. știa să creeze o întreagă istorie de intimitate, în care te lăsai învăluit de bună voie, ba chiar, după o vreme, te alarmai dacă “Drag, ” dispărea din coada mesajelor.

“Drag, ” și inițiala însemna că trecuserăm deja de barierele lui “Cu considerație,”, “Cu simpatie,”, “cele bune,” și alte formule de politețe. Nu mai era nici măcar “Cu drag”, “Cu drag” presupune, totuși, că, la modul metaforic vorbind, încă nu ne-am pupat pe gură, încă nu ne-am spus secrete, încă nu ne-am trântit în față adevăruri, așa, cu toată dragostea de care suntem capabili, pentru că doar oamenii care se iubesc își spun adevărul fără să se teamă de consecințe.

Femeile, în special cele pe care le despart  niște ani, atunci când se recunosc unele în altele, se pot iubi (nu, nu-s nebună și nici n-am să vă povestesc acum niscai experimente sexuale), înțelegându-se ele dincolo de cuvinte, doar din priviri, doar din tonul vocii, cam așa cum mi se întâmplă mie cu altă D. și cu încă o D. și cu două A. fiecare numite altfel, fiecare aterizate în viața mea prin nici o ironie a soartei, ci cu scopul precis de a trăi cu mine, pentru mine și eu cu ele, pentru ele, o perioadă anume din viețile fiecăreia dintre noi.

D. a fost pentru mine ca tequilla pe care am băut-o o singură dată în viața mea. Aveam 25 de ani, eram într-un beci de pe Gabroveni, am băut un pahar, nu s-a întâmplat nimic, l-am cerut și pe al doilea și după ce l-am dat peste cap, am spus “ok, mă duc acasă.” Am avut puterea să mă urc într-un taxi și să ajung acasă, apoi filmul s-a rupt pentru nu știu câte ore. Când m-am trezit, am știut că n-am să mai beau niciodată tequilla, pentru că n-am să pot depăși niciodată sentimentul de uitare, oblivion – pentru care nu există termen cunoscut de mine în românește.

D. m-a învățat vrăji, mi-a spus că am o poziție îngrozitoare atunci când mă așez pe scaun, mi-a explicat cu toată bunăvoința posibilă că în viață și-n dragoste, dacă vrei să câștigi, trebuie să te porți ca bărbații. Iei ce-ți place, iubești, apoi te ștergi pe perdea și pleci. Nu suni, nu cauți, nu rogi, nu explici. D. mi-a zis foarte franc că femeile grase nu au nici o șansă în ochii lumii, pentru că așa e lumea, strâmbă, superficială, rea, deci slăbește, Ada, nu te lăsa, trebuie să fii frumoasă în societatea asta hedonistă, acum cât ești tânără, pe urmă lucrurile se schimbă. D. mi-a spus că un copil este una dintre cele mai mari nefericiri care li se pot întâmpla unor oameni ce se iubesc. Nu pentru că-i desparte, nu pentru că le complică viețile, ci pentru că un copil te modifică pe dinăuntru, te face altcineva și cum să mai iubești pe altcineva care se schimbă simultan cu tine, brusc devenim străini și nimic nu mai e cum a fost. Mi-au trebuit 8 ani să înțeleg că un copil nu e doar atât, ci mult mai mult. Dar acum, după doi copii, tind să-i dau dreptate. Copiii sunt acele ființe cărora ne abandonăm cu totul, în fața cărora suntem dezarmați, chiar dacă nu recunoaștem. Și da, oricât am încerca să îndreptăm relele copilăriei noastre în copilăria lor, nu putem, pentru că suntem, pur și simplu, persoane diferite. Suntem ghizi, nu zei, suntem martori, nu pygmalioni. Dar ea m-a pus să scriu despre Irina, pentru că, paradoxal, ea știa că toate emoțiile pe care primul copil le stârnește în tine sunt de nerepetat, de ne-egalat, de la al doilea încolo cărările sunt deja bătute și inima se mai domolește.

Am văzut-o pe D. transformându-se doar dând cu degetul prin cutia cu fard de pleoape și aplicând așa, cu buricul indexului, o umbră colorată deasupra genelor. Am văzut-o profund nefericită, dar și plină de speranță, am văzut-o deznădajduind, dar și-n triumf. Ultima oară am stat în aceeași încăpere în casa ei fantastică de lângă gară, cu un interior de nebănuit de jos, de pe trotuar, frumos, curat, luminos, elegant, cum e și ea pe dinăuntru. Divorțasem, mă pregăteam să plec din țară, Irina era mare. Ea muncea. Era ba aici, ba la capătul lumii, într-o singură clipire, acum era, clipeai și deja te suna de pe aeroportul din Istanbul, se formase numărul tău accidental în buzunar, când băgase mâna să scoată banii de o cafea, preț de o escală.

D. e pentru mine “Drag, D”. Așa cum toți oamenii din jurul ei au fost o vreme “Drag, R”, “Drag, C”, “Drag, A”. “Drag, I.”

În seara asta, citind jurnalul unui mort prea devreme, am regăsit formula magică “Drag, ” și am știut că acel om, cu siguranță, a cunoscut-o, a avut ocazia să ajungă la nivelul de “Drag,” cu un număr restrâns de oameni și așa, deși nu l-am cunoscut niciodată, deși nu i-am strâns mâna, deși nu mi-a fost nici prea simpatic în viața lui, am fost în același cerc. Cerc. D, perfectă, tequilla-personality, D.

Pe 11 aprilie împlinesc 36 de ani. Cadoul meu pentru voi e o formulă magică pe care doar o mână de oameni au împărtășit-o, pentru că au cunoscut-o pe “l’inoubliable” D. Acum că v-am povestit-o pe D. vă pot spune și vouă

Drag,

A.