Dragă Cici,

14 Jun 2012 by

Aceasta este o declarație de dragoste pentru profa mea de română, care ieri a împlinit 21 de ani.

Înainte să citiți textul ăsta, vă rog să ascultați bine versurile acestei melodii.

Profa mea de română se numește Cecilia Barbu și este un om magic. E genul de profesor care predă fără să te prinzi că te îndoapă cu literatură română, pentru că știe cum să dea la cap tuturor drăcușorilor care tropăie prin creierele între 14 și 18 ani. Nu știu dacă talentul ei de a-i face pe 90% dintre cei ce-i trec prin fața catedrei să se îndrăgostească iremediabil de ea ține de felul în care vorbește, de capacitatea ei de a empatiza cu dragostele, dezamăgirile și fierberile specifice adolescenței ori e, pur și simplu, o mână de fier camuflată în mitene de catifea. Cici creează stări și momente pe care nu le poți uita niciodată. Cum n-am să pot eu uita lecția despre Luceafăr, ținută pe o bancă într-un scuar dintre blocuri, când eram într-a douășpea și nimeni n-avea chef să stea în clasă. Așa că ne-a luat pe toți și ne-a dus la aer, la umbră, în părculețul de vis-a-vis de liceu, unde ne-am fi dus și cu și fără ea. Ne-a făcut praf vorbind așa cum numai ea știe, cu gesturi, grimase și cuvinte, servindu-ne interpretări la care critica de cea mai înaltă clasă nu cred că s-a gândit vreodată. Țin minte că eram vrăjiți și că nu doar mie, ci și altora din clasa mea, kent-ul lung care era la modă pe vremea aceea li s-a fumat singur, așa de absorbiți eram. Nu mai țin minte o iotă din descifrările pe care ni le-a servit pe tavă, iartă-mă, Cici, dar țin minte starea. Starea de grație. Ori să ai o stare de grație aproape în fiecare zi, de luni până vineri, nu li se întâmplă multora. Doar celor care au noroc să-i fie elevi.

Desigur, o să spuneți că ați mai văzut filmul ăsta și cu Robin Williams în rol principal, dar vă rog să mă credeți că în mai 1994, așa ceva era dincolo de orice imaginație.

Acum două săptămâni s-a întâmplat să fiu într-o sală de clasă din vechiul meu liceu, în fața elevilor cărora le e dirigintă astăzi. Aș vrea să pot descrie în cuvinte cât de mult îi invidiez pe mucoșii ăia (și-o spun cu toată dragostea) că au parte de ea atâția ani. ANI! Noi am avut-o trei trimestre și atât și tot i-a fost suficient să lase urme permanente pe sufletul meu, pe conștiința mea… Să ai privilegiul să te întâlnești cu Cici de atâtea ori pe săptămână! Să aibă și ore de dirigenție la dispoziție, numai bune de scobit creiere tinere și de pus în intersecții de străzi bune de parcurs! Ah, cum aș schimba biroul și computerul meu de toate zilele de la serviciu pe vreo două trimestre de română cu Cici, ca să apuc s-o respir, să mi-o interiorizez iar, să mai am ocazia să vorbesc și ea să mă asculte și să râdă de mine. Mi-e dor s-o aud râzând de mine, asta ar însemna că am spus o prostie și – deci – lucrurile nu sunt nici pe departe atât de grave cum mi se par mie.

Eu mă bucur că am numărul ei de telefon. Că am privilegiul să o văd din când în când on line pe vreo aplicație sau alta, că dacă o sun îmi răspunde, că mă lasă să vin în clasa ei și să le vorbesc elevilor ei despre ce noroc au și nici măcar nu realizează de-a binelea. Despre cum ai nevoie de un model în viață ca de aer, de un mentor și iată, iată ce minune de om au în față, îl văd oare?

Cel mai mare compliment, le-am spus, pe care mi l-a făcut vreunul dintre studenții mei vreodată, a fost “Se vede că ai fost eleva lui Cici”. Am plâns când am citit cuvintele astea pe foaia de evaluare a personalului didactic, cea pe care fiecare student o completa la facultatea la care am predat eu. Am plâns și când le-am povestit asta elevilor ei. Și când le-am spus povestea monadelor Artistei.

A fost odată o vreme în care arta fotografiei avansase atât de mult, încât atunci când făceai o poză, obțineai nu o hârtie, ci o sferă în care plutea o imagine tridimensională și mișcătoare,  un fel de monadă de fapt… Ei, și-n vremea aceea, trăia o Artistă foarte iubită de toată lumea. Atât era de populară, că de câte ori se arăta în public, oamenii nu puteau să n-o fotografieze, ca să poată lua cu ei acasă o imagine de-a Artistei . Fotografie după fotografie, Artista era din ce în ce mai palidă, din ce în ce mai slăbită, dar rămânea la fel de frumoasă și oamenii continuau să o fotografieze. Într-o zi, Artista a dispărut pur și simplu. Așa s-a descoperit că în fiecare monadă nu era doar o replică miniaturală, 3d și mișcătoare, ci chiar o bucățică din Artistă. Altfel cum s-ar fi putut explica dispariția ei…

– Cici e Artista, le-am spus. Apreciați-o, cât o mai vedeți…

Pentru că, vedeți dumneavoastră, așa de mult își iubește Cici elevii, că toată viața ei, de dimineața până seara, e cu ei. Trup și suflet. Dacă nu predă, pregătește o lecție, dacă nu face un plan de discuție, gândește ceva pentru trupa de teatru, dacă nu e cu artistele în devenire, e cu elevii în Italia, la Roma, la nu știu ce festival, sau în tabără, la Moeciu, la aer și verde. Dar totul se termină cam prin vremea asta. După ziua ei, după majoratul lor, după ce ei se duc la facultate, după ce ies pe poarta liceului și își văd de devenirea lor, Cici dispare. Nu poți s-o scoți la cafea, nu poți să vii într-o pauză, să-i faci o surpriză, nu vine la revederi, e mereu cu copiii. Și nu te poți supăra pe ea, pentru că e cu copiii, așa cum a fost și cu tine o vreme, you lucky bastard and you didn’t even know it.

Nu i-am mai dus flori demult. O vreme m-a primit la liceu cu flori, când avea fereastră între ore. Pe urmă eu am fost foarte ocupată. M-am măritat, am făcut copil, am divorțat, m-am măritat iar, alt copil…Am chemat-o la botezul doi și la nuntă. N-a venit. Era cu copiii. De fapt, mi-a explicat, nu vrea să vină, pentru că în afara clasei nu poate crea Starea. Și când plecăm, când ieșim pe ușa aia, murim un pic. Și vrea să ne țină minte așa cum eram la 18 ani, eu eram în blugi și-n bluze negre, cu mâneci lungi, lălâi, aveam părul pe față și ea era singura persoană din lume care-mi spunea (cu tot dragul) Bube. De emoțiile bacului și ale admiterii la facultate, de nervi, de spaimă, mă trezeam mereu cu câte un herpes pe buza de sus, nu trecea bine că o luam de la capăt, deci ea și numai ea îmi spunea Bube.

Ieri a fost ziua ei. N-am sunat-o, am avut o zi de groază (da, știu, durează 20 de secunde să dai un telefon, dar poate era la ore, sau poate eu aveam de predat un material la zi, o știre crucială despre câți elevi s-au prezentat la prima probă din prima sesiune a Bacalaureatului ori un interviu cu domnul profesor avocat al boborului ori un cd cu povești de înregistrat, la naiba, nu am avut 20 de secunde și apoi, ea merită mai mult).

I-am lăsat un “La mulți ani,” că nu-s nesimțită. Dar uite, în seara asta, înainte să îi spun Irinei povestea cu spiridușii din munte, am vrut să-i scriu scrisoarea asta muzicală și să-i spun

Dragă Cici,

Dacă n-ai fi tu, nici eu n-aș fi eu. Mulțumesc pentru toate firele nevăzute care ne leagă.

Love!

Bube

Ada

Eu

 

Related Posts

Tags

Share This

2 Comments

  1. Felicitari!
    si tie, pentru ca ai scrie, si pentru ca esti …
    si Dumneaei …

  2. Irina

    Foarte frumos, Ada!
    Si tu stii s creezi ACEA stare! Tocmai ai facut-o, din nou, prin scris.

css.php Privacy Policy