Dragă Universule,

2 May 2017 by

Recunosc că mă sufocam de dor și că spuneam din ce în ce mai des, oricui era dispus să mă asculte, că vreau să plec acasă, am nevoie să plec, fie și doar pentru câteva zile, să respir un pic de aer de București, să trag o fugă până la 2 Mai, să am plaja doar un pic pentru mine și să pot să mai merg o dată pe unde cu atâta drag am umblat și să strâng în brațe oamenii pe care i-am lăsat în urmă. Măcar pe o parte dintre ei. 

Și umblam așa prin lume, aproape cocârjându-mă sub greutatea asta a dorului de un acasă care de fapt nu mai există, or fi ele pietrele și străzile acolo, dar sunt altfel, sunt altele, deși tot alea. Vreau acasă, vreau acasă, ca un copil care vrea la mama, pentru că durează prea mult școala, după cum îmi spune mie Lia. 

Bine, dar ești acasă, zicea Laur, un pic supărat că încă mă strânge pielea mea nouă, că încă bălăbănesc cu rădăcinile dând pe din afară din ghiveciul ăsta în care de bună voie m-am transplantat. Da, acasă e unde sunteți voi, dar eu am mai multe acasă și tare bine mi-ar prinde să mă pot duce un pic. Un pic, un pic. 

La începutul lui martie, când la noi abia părea că se pornește iarna grea și la București deja înverziseră pomii, am scris într-o zi cu năduf unor prietene: Hai să ne jucăm de-a dragă Universule. Uite, încep eu, Dragă Universule, mie îmi trebuie un bilet dus-întors până la București. 

Pe urmă am râs cu ele și am făcut o listă de motive pentru care și de-aș avea bilet, n-aș avea cum să plec. Ce fac fetele fără mine, cum să-l încurc eu pe Laur că el pleacă devreme ca să fie la opt la serviciu, cine duce copiii la școală, cine face pachețelele, cine le ia de la școală, cine stă cu ele până la cinci și cum să se descurce familia fără mine. Și-am uitat. Am continuat să mormăi în barbă că tare mi-ar plăcea, și ce mult m-aș bucura și să visez noaptea că ajungeam la Otopeni și aveam două probleme: nu hotărâsem cine mă ia de la aeroport și unde dorm și nici nu aveam cadouri pentru finii mei. Care mă văd des pe skype dar asta nu înseamnă mai nimic la vârste mici, voi știți că la 5-10 ani amorul se materializează în chestii palpabile, preferabil de pluș sau măcar să facă o lumină, un sunet, ceva. 

Doar că asta cu Dragă Universule e o vrajă foarte puternică, așa că aveți grijă, e posibil să vă audă. Universul, în cazul meu, a purtat nume de femeie. La început l-a chemat Ruxandra, pe urmă Irina, Camelia, Denise, Cristina, Felicia, Carmen, Dana, Mihaela, Alina și multe alte nume, că nici nu le voi ști vreodată pe toate. Universul ăsta, ca și Dumnezeu, funcționează pe căi nebănuite. Așa că două săptămâni mai târziu, îmi transmitea prin gura Ruxandrei că m-a auzit, și voila, ia bilet dus-întors, am vorbit cu Laur, se ocupă el de fete, poți să te duci acasă, să tragi în piept nițel aer de Lipscani, că tot e ziua ta în curând. 

Vă aduceți aminte emisiunea Surprize, Surprize, când stăteau cu Salvarea să îi culeagă de pe jos pe amărâții cărora le aduceau rudele din străinătate? Cam așa m-am simțit și eu, prima oară am avut senzația că o să fac un scurt atac de cord și pe urmă nu știam dacă să plâng sau să râd, adică, pe bune? Pe bune? Aș putea să plec acasă, așa, pur și simplu, să fac o valiză și să plec? Da, a răspuns Universul în cor, zi merci că nu ți-am luat noi biletul, că te puneam să-ți faci direct valiza să pleci în noaptea asta. 

N-am plecat în noaptea aia, ci după vreo câteva săptămâni, mai exact în a treia zi de Paște, și-am ajuns la București pe 18 aprilie. Am lăsat în urmă un cer albastru și senin și toată natura canadiană stând să-i pleznească mugurii la soare și-am ajuns sub un nor gri, cu ploi și ninsori de zeci de centimetri la munte, de-au zis toți că am venit eu cu iarna din Canada. 

Nu pot spune cu câtă bucurie am făcut turul babelor din familie și-al nașilor tuturor copiilor și cu ce forță am strâns în brațe pe toți cei ce mi-au dat voie să-i îmbrățișez…

De ce-ai venit, ai probleme?

N-am probleme, nu, mi-era doar dor de casă. De oameni, de străzi, de voi. 

N-am reușit să mă văd cu toată lumea, dar am trecut pe la radio, am ajuns la Bușteni, am petrecut o după-amiază cu finii mei, am ajuns la biserica unde mergeam cu ai mei când eram în țară, m-am întâlnit cu fetele care m-au adus acasă și cu alte fete de care mi-era dor, am făcut o petrecere în pijamale cu nașele Liei și m-am certat nițel cu ăia de la Orange, că-s porci și-au fraierit-o pe soacră-mea și pe urmă, după tot vârtejul ăsta, am plecat la 2 mai. 

Știți cum era luni, 24 aprilie la 2 mai? Exact cum visasem. Pustiu. Tot satul dormea liniștit. Am avut noroc, a fost senin, a bătut un fir de vânt, dar am reușit să fac ce visam de doi ani și jumătate. Să stau un pic pe plaja de lângă tabără și să respir. Să mă uit la mare și să o ascult. N-am plâns, nici o lacrimă, probabil le-am plâns pe toate de câte ori mi-aduceam aminte de mare în Canada. Ana, prietena cu care am fugit până la mare, avea o rogojină în portbagaj, așa că am făcut un picnic pe plajă și am tăcut o vreme împreună. Pe urmă am vorbit de toate. De copii, de iubirile noastre, de ce ne bucură și ce ne apasă. 

Mi-am luat o pungă cu nisip și scoici și am plecat spre Micul Golf.

Era ceva mai multă agitație și parcă vântul bătea un pic mai rece. Niște muncitori vopseau leagănele și băncile și plaja de la corturi era proaspăt așternută cu nisip pe care nu mai umblase nimeni. 

Am cerut voie să ne așezăm un pic pe unul din leagănele la care nu ajunseseră cu pensula. Omul a ridicat din umeri și ne-a lăsat să ne facem damblaua. M-am urcat cu greu pe leagăn (era cam sus și am și eu o vârstă și niște kile) dar am reușit și m-am adus-o aminte pe Irina chiuind pe leagănul ăla și m-am gândit la Nati și la Lavinia și la verile noastre în 2 mai, cu Silvana și Luca și toți prietenii de care ne-am dezlipit. 

Se făcuse frig și ne pregăteam să plecăm, când unul din muncitori a ieșit din barul încojurat de folii de protecție cu o ceașcă de cafea în mână. 

– Ană, am zis, dacă omul ăla are cafea, înseamnă că pot avea și eu. 

– Ești nebună! 

– Nu strică să-ntrebăm. Nu se poate, nu se poate. Dar poate se poate! 

Și m-am dus și-am cerut frumos o cafea și mi-au zis că e închis și-am explicat cum am venit eu tocmai din Canada și peste două zile plec și-am să mor de tristețe de nu beau și eu o cafea la Micul Golf, că nu se știe când mai vin. 

– Haideți, doamnă, să vă fac o cafea, a zis îngerul cu basma, care smulgea bălăriile de pe marginea drumului. 

Mă văd și-acum, cu spatele la terasă, cu fața spre faleză și spre mare, stând pe o bancă recent vopsită în alb, cu un picior pe o barcă înconjurată de stabilopozi și ancore legate cu funii marinărești. Se aud muncitorii dar mă concentrez pe ce spune Ana, și de la un punct încolo parcă n-o mai aud nici pe ea. Sunt la mare. Sunt la mare. Sunt la mare. Mulțumesc, Universule, Mulțumesc. 

Am fost fericită la 2 Mai. Aș fi fost fericită și-n Vama Veche, dar acolo oamenii se pregăteau de invazie și dădeau de zor cu flexul. Asta n-am putut suporta. Deși flexul face parte din cocktailul sonor cu care identific România, îmi strica zenul așa că am plecat înapoi la tabără. Opt ore am fost la mare și asta o să-mi fie de ajuns o vreme. Tot vreo opt am fost la Bușteni, sub cruce, și și asta o să îmi ajungă un timp. 

N-am să vă țin o prelegere despre ce bogați sunteți, zic atât: că n-am apucat să fac decât vreo 60% din ce mi-am propus, dar am trăit intens fiecare minuțel cu fiecare dintre cei cu care m-am întâlnit. A fost o supradoză de bucurie, pentru care îți sunt foarte recunoscătoare, Universule, așa, pentru fiecare zâmbet, strângere în brațe, lacrimă și explozie de entuziasm. 

O, da, circulația din București e îngrozitoare și taxiurile miros urât și taximetriștii vorbesc la telefon la volan și trenurile sunt cum le știți, dar aerul vostru miroase a liliac ud, dacă știți să-l distingeți între alte parfumuri și toți copacii voștri sunt așa de verzi și vă aveți unii pe alții. 

Multe, multe rele am auzit cât am fost la București, oamenii dragi mie au vieți complicate și se confruntă cu tot felul de balauri, ca peste tot, de altfel, nicăieri nu e pace pe de-a întregul. Dar cât de tare v-am simțit prezența, cât v-am absorbit cu toți porii, n-o să știți până nu veți umbla în papucii mei măcar doi ani, ca să vedeți cum te stafidești pe dinăuntru de dor, mai ales când înainte să te dai de trei ori peste cap și să te ascunzi într-o masă mare de imigranți ai trăit mult și ai umblat și ai cunoscut sute de oameni și încă sunt zeci care nu te-au uitat. 

Nu mai zic decât că vă iubesc, că deja mi-e dor de voi, că abia aștept să ne revedem, că m-am bucurat de fiecare secundă și că sunt recunoscătoare pentru tot ce mi-ați dăruit, pentru atingerea umană, pentru vorbitul pe aceeași limbă, pentru fiecare gură de aer. 

M-am întors acasă cu bucurie, făcând slalom printre grevele taximetriștilor și întârzierile avioanelor, n-am pierdut nici o legătură, am fost primită cu baloane și desene de bun venit și de o săptămână, de când m-am întors, văd altfel lumea din jurul meu. Văd că ai mei stau în picioare și fără mine dar parcă mai ușor le e cu mama acasă și parcă altfel apreciază acum prezența mea. Văd că și aici m-au așteptat oameni, văd că și aici începe primăvara, mult mai târziu decât la voi, văd că mă pot așeza, în sfârșit, și-mi pot înfige rădăcinile, pentru că drumul ăsta mi-a demonstrat că încă sunt vie pentru voi, deci e momentul să fiu vie și pentru mine. Și-am să mai vin, pentru că iată, nimic nu e imposibil. 

Mulțumesc. 

Drag, 

Ada

PS: Alina, thanks.  <3

 

Related Posts

Tags

Share This

19 Comments

  1. Alina

    Ma bucur pentru tine!

  2. Diana

    Frumoase cuvinte ai,mai facut sa plang,si eu merg in aceeasi papuci in alta tara straina!!

  3. Cristina

    Pentru ca abia am nascut, departe de casa, cuvintele tale s-au inteles cu hormonii mei si au dat drumul la bocet. Fiu-miu mare se uita perplex la mine si ma intreaba de ce plang. Ce sa-i spui copilului de 2 ani despre acasa cand pentru el acasa e aici si acasa pentru mine e si in tara. E si in Bucuresti si in Vaslui, e si in Iasi si in Neptun. De mult visam sa emigram si am facut-o de un an, un an greu dar si frumos, un an in care am mai construit o casa departe de casa. Grea emigrarea asta 🙁

    • Ada

      Oooo, Cristina, trebuie sa sarbatorim! Sa aveti ingeri buni! Sa-mi trimiti te rog un mail cu adresa ta, ca vreau sa-ti trimit si eu pe cineva. ada la injoaca punct ro, hai, please, fa-mi o bucurie.

  4. Mihaela

    Comment

  5. Cristina

    M-am bucurat mult pentru tine, stiu cat de tare iti doreai sa ajungi la 2 Mai. Si mi-ai dat incredere ca orice iti doresti, mai devreme sau mai tarziu se intampla. Multumesc!

    • Ada

      🙂 Trebuie sa credem. Trebuie sa credem. Trebuie sa credem ca where is a will there is a way.

  6. Așa de frumos ai scris de mi-a mers la suflet! La sufletul unei mame care nu și-a mai văzut fiul cel mare de mai bine de un an, plecat fiind departe de casă, aproape de voi. E grea depărtarea de cei dragi și mă bucur, din suflet, că ai reușit să-ți ostoiești dorurile.

    • Ada

      E aproape de noi? Cat de aproape? Poate il putem ajuta?

  7. Adeline

    Mi-au dat si mie lacrimile citind postarea ta…desi sint de multi ani plecata din tara si desi am avut senzatia ca aici e acasa, uite ca mi-e inca foarte dor de toate…de marea din Costinesti si Vama Veche, de mirosul de liliac, de mirosul de tei din Copou, de prietenele mele cu care stateam nopti in sir de vorba, de trenurile zdruncinate care ne duceau acasa de la facultate, de munti, de strazi, de zumzetul de oameni de afara, de piata plina de zarzavaturi.. samd…
    Stau aici in casa mare, de pe o strada unde doar pasarile si broscutele se aud facind zgomot si mi-e dor de mine cind visam ca pot face orice….si uite ca desi mi-am implinit multe din vise, inima mea inca tinjeste dupa fericiea aceea ….

    • Ada

      Da o fuga pana acasa, Adeline, ai sa te incarci un pic si totul va fi mai usor de dus dupa aia! Daca poti, du-te! Si sa-mi trimiti si mie o ilustrata din Iasi.

  8. Irina

    Atunci trebuie sa incep si eu cu ‘draga universule…’
    Se pare ca ne-am hotarat sa ne relocam in Canada, acum avem nevoie de Univers sa ne sustina sa venim toti 3, cat mai repede.
    Ma bucur ca ti-ai ostoit dorul.

    • Ada

      Aoleu. De ce? Wanna talk?

      • Irina

        I do actually 🙂
        E o varza in capul meu, de la atatea decizii de luat..

        • Ada

          Pai… ada la injoaca punct ro sau ada petre pe facebook.

  9. …..Ce misto esti Ada cand esti fericita! Misto de tot ce ai scris, asa cu un suflu nou si vechi, fain de tot. Esti din nou Ada!

css.php Privacy Policy