Dreptul la joacă

12 Oct 2011 by

Se făcea că era un cer gri, ploua, era unsprezece fără zece și Lia, trezită deodată cu cocoșii,  abia ațipise în chinurile facerii noilor dinți. Și se mai făcea că era târziu, pentru că marțea, nu-i așa, Irina trebuie luată repede pe sus și transportată la școala de muzică, unde o așteaptă doamna profesoară pentru încă aproximativ trei ore de instrument și teorie.

La 11.30 mi-am dat seama că nu mai am cum să ajung la școală la timp. A nu știu câta oară, trebuia să inventez ceva ca să protejez somnul copilei celei mici fără să-i creez abandonment issues celei mari. Am scos ultimul as din mânecă și-am sunat la grădi. Am rugat-o pe Cosmina să-i spună domnului Nicu s-o ia și pe Irina și vin eu la 12.30 la grădi.

Desigur, zece minute mai târziu, Lia dădea semnalul de luptă. Am luat-o cum era, în pijama, am pus-o-n costumul proaspăt achiziționat și-nainte să se dezmeticească prea bine, era deja legată-n centuri, iar eu goneam de nebună pe bd. Carol, să ajung la timp, să duc copilul măcar la prima oră de teorie și la a doua de pian. Situația era groasă.

După o săptămână de pauză cauzată de diverse stări de rău, febre, vărsături și alte bucurii d-astea specifice vârstelor mici, doamna de pian o aștepta să ajungă degrabă la pagina 17 din mica metodă de pian a Mariei Cernovodeanu. Inutil să spun că Irina urăște cu pasiune cititul ritmic al partiturilor și că după patru ore de școală capacitatea ei de concentrare e spre zero absolut la ultima oră de instrument.

Ajung, deci, la Smiley, unde copiii se pregăteau de masă. Aveam în poșetă o pară și un Barni, dar de jos mirosea bine a supă caldă. Irina zornăia veselă pe scări, bucuroasă să se afle printre copiii ei. 12 dintre colegii ei de clasă (din care 3 au fost și colege de grădi) sunt la afterscool la Smiley, cu învățătoarea lor. Când i-am spus să-și ia ghiozdanul, că ne grăbim, trebuie să ajungem la teorie, a izbucnit în plâns.

– Dar nu vreau! Dar nu mă duc. Dar mie nu-mi place. Eu renunț.

Am pus jos scoica Liei. I-am mulțumit în gând lui Dumnezeu că nu mi-a trântit fi-mea și un “Da’ du-te tu la pian” și am stat așa câteva secunde privindu-mi cei doi copii înlăcrimați. Apoi am luat-o apostolește pe scări, spre biroul Cosminei, unde am făcut o scurtă depresie de mamă de elev de clasa 1-a. Mi-a dat dreptate. Așa e, sunt multe teme și e greu să îți ții firea și să nu le spui prăpăstii. Așa e, sunt un motiv de ceartă, pentru că noi vrem să facă bine și repede și ei nu pot și bine și repede când sunt acasă între păpușile lor și uite ce zi de parc e. Așa e, sunt ore multe și n-apucă să se mai joace ori să mai doarmă. Dar nu-i așa că oricum nu mai doarme la prânz? Da, cam așa e, somnul de prânz e un alt motiv de ceartă. Ca și pianul. Ca și statul câte trei ore pe un rând de liniuțe. Ca și “iar nu mi-ai făcut toate temele, mami, m-a certat doamna.”

Mi-am sunat soțul. I-am povestit. Am sunat-o pe doamna de pian. Era în oră, n-a răspuns. I-am trimis un mail cu scuze și cu anunțul că ne retragem. Am coborât cele două etaje până în holul unde Irina rămăsese să-și păzească surioara. Nu mai plângea. I-am luat ghizodanul. I l-am pus într-o băncuță în sala unde aveau să vină și ceilalți colegi ai ei. I-am lăsat para, Barni-ul și am trimis-o la masă. Rămâi aici și fă-ți lecțiile, i-am zis. Și-am plecat acasă, cu copilul cel mic mofluz și fără să mai înțeleagă nimic.

Pe drum a adormit. Am stat în mașină încă zece minute. Poate mai doarme încă puțin. Am intrat apoi în garaj, am luat câteva haine mai groase și am urcat în cele din urmă în apartament. Lia plângea. Din baia mare curgea multă apă.

Ah, senzația de neexprimat când calci cu piciorul gol într-o baltă care n-ar trebui să fie acolo… Priceless. Caloriferul nostru curgea voios, ca o fântână arteziană. În baie, apa avea deja trei centimetri.

Am pus copilul cum era pe patul cel mare. Am proptit o găleată și un lighenuș sub calorifer. Am sunat soțul și administratorul. Soțul a răspuns, administratorul nu. Copilul plângea. De cald, de foame, de frustrare. Am reușit să evacuez apa din baie. Caloriferul continua să curgă. M-am dus acasă la administrator. I-am povestit mamei lui ce mi se întâmplase. M-am întors acasă unde am continuat să golesc găleți până a venit administratorul. Administratorul a plecat să sune la Radet, să vină. Profa de pian suna pe mobilul meu. Aveam mâinile ude, n-am răspuns. Am scos trusa de scule a soțului, am găsit un patent, am strâns Olandezul (prietenii  mei, instalatorii, știu despre ce e vorba) şi apa s-a oprit. Am sunat din nou soțul, administratorul a sunat din nou la Radet, să nu mai vină. Am scos copilul din combinezon, l-am proptit la sân și ne-am așezat pe canapea de unde contemplam potențialul dezastru. Între timp a ajuns acasă și soțul. Soțul a constatat că, în continuare, caloriferul curge, dar mult mai discret. A venit din nou administratorul. Au ajuns la concluzia că trebuie golită instalația. Asta n-o poate face decât Radetul (nu întrebați de ce). Se făcuse cinci și în București traficul se aglomerează cam de pe la cinci și cinci, când oamenii muncii o iau spre casă. Irina era la afterschool. La ora șapte copilul mic trebuia culcat. În tot acest timp mai sus povestit, copilul mic urlase. Am lăsat soțul să se distreze cu instalatorii, cu Radetul, cu administratorul și mama lui și-am plecat după Sora cea Mare. Cu Sora cea Mică din nou în scoică. Pe drum, Lia a adormit cu jucăria de masat gingii în mână.

– A fost cea mai frumoasă zi! Doamna m-a lăudat! Am terminat toate temele! E încă devreme. Mami, mergem în parc?

Da, aș fi vrut să meargă în parc, pentru că a avut o zi lungă. Pentru că are șase ani și a făcut 4 ore școală și două ore teme. Pentru că e mică și are dreptul să se joace. Pentru că n-o mai duc la pian, oricât de rușine mi-ar fi. Am s-o duc la afterschool, unde-și face toate temele în două ore și doamna o laudă. Am să stau acasă cu copilul mic, care va putea astfel să se odihnească, să mănânce în liniște și să-și crească dinții nelegat în centuri de siguranță. Și n-am s-o mai cert pe Irina că nu scrie frumos/suficient de repede/ordonat. Și Irina n-0 să-mi mai spună “Mami, te rog să nu mai pui mâna pe ghiozdanul meu”. Poate într-o zi în care n-o să mai curgă nici o țeavă am s-o duc și-n parc. Pentru că e important să se și joace, nu doar să facă lecții și să repete la pianul pe care poate ni l-am fi dorit noi când eram mici. Din păcate n-am mai avut energie și pentru parc. Era șase și jumătate. Am urcat și am privit de la etajul patru și jumătate unul dintre cele mai frumoase apusuri.

 

În dimineața asta m-am strecurat în pat, lângă Irina, și am ținut-o cinci minute în brațe. A fost una din diminețile în care Irina a cântat în baie, semn de voie bună. Apoi i-am încheiat năstureii la cămașa albă, i-am pus vestuța și am trimis-o la școală și la afterschool. S-a desprins cu greu de mine.

Ascultați-vă copiii. Când încep să vă spună să nu mai țipați, e semn că nici ei nu mai pot, nu doar voi ați ajuns la extenuare.

 

 

 

Related Posts

Share This

30 Comments

  1. De fapt ăsta e şi titlul, nu? În Joacă … Mă bucur mult pentru Irina că aţi renunţat la pian. Era prea mult, prea deodată. Şi mulţumesc că scrii toate astea, mă pregătesc într-un fel pentru ce mă aşteaptă …

    • Well, din pacate you’ll never know what hit you. Ce, mie nu mi s-a zis ca e nasol la scoala? Ba da. Dar eu …nu, batman, batman…

  2. Ce bine ca ati gasit o solutie sa fiti toti 4 mai linistiti. Dupa fericirea Irinei, suna tare bine sa fii la after school!

  3. ana

    Ma bucur! Ma bucur pentru tine, pentru Irina, pentru voi! Recunosc ca am fost mai mult decat curioasa sa vad daca prinde scoala de muzica la Irina…Pentru ca eu am suferit mult cand profesoara de pian mi-a zis ca am degetele prea mici…si pentru ca ma intrebam daca as vrea ca Nana sa faca pian…Acum stiu: Nana va face pian cand si cat si daca va vrea. E bine asa, e bine sa fie fericiti!

  4. E timp de pian mai incolo. Poate n-o sa ajunga o mare pianista, dar important e sa-i placa.
    Eu am o prietena care s-a apucat de pian la 30 de ani. Si e foarte incantata :).
    Va imbratisez. Sunt foarte emotionata de fiecare data cand citesc ce scrii.

  5. Iris

    Ai facut o alegere inteleapta! Nu trebuie sa-ti fie rusine ca Irina a renuntat la pian! Nu trebuie luata ca o infrangere! Pana la urma este spre binele tuturor…

    • Nu mi-e rusine pentru renuntare. Mi-e rusine pentru parintii ai caror copii n-au reusit, copii care poate ar fi avut o sansa in viata prin pianul ala sau cine stie, ar fi putut face mai mult decat a facut Irina. Nu regret insa, pentru ca acum avem o sansa sa revenim la un echilibru pe care l-am pierdut pe 11 septembrie.

  6. O sa tin minte ultima propozitie.

  7. Been there, done that. Si noi am renuntat la FTK si la ballet pentru gradi. Si crede-ma ca nu asta este issue-ul adevarat. Sunt rezvratirile Sorei mari. Care capata si voi capata multa vreme de acum inainte cele mai variate, ciudate si imposibil de inteles forme. Forme pe care mintea noastra de adult nu ca nu le poate concepe, dar chiar daca ajunge sa le constientizeze nu pe poate cuprinde. Solutie? Nu am. Dar daca o gasesti tu, sa imi spui si mie….

    • Bogdana, e imposibil sa nu fie si o forma de razvratire, sigur ca e, dar 80% e scoala si sentimentul ca sunt prea multe facut. Copiii ajung sa se simta incompetenti, si pt ce??? Stiu ca suna f f aiurea:D, dar cand o sa fie Rebe la scoala o sa intelegi.

    • All they need is love.

  8. iti gasesc eu profa, stai linistita.Fata asta sa nu fie plecata cumva , ca nu mi-a raps la ultimul mail,dar am sa o sun. Si daca nu ea, altcineva.
    si Sofia da semne de burnout si tre sa schimb ceva.

  9. categoric e de retinut (si) ultima propozitie, ca o morala a intregului post (si nu numai). sper sa nu uit nimic din tot ce impartasesti cu noi!

  10. manuela

    si pentru mine a fost întotdeauna asa, o mustrare de constiință, faptul că nu l-am dus pe fiul meu la suficiente activități extrascolare. Cu atât mai mult cu cât mă uit la soră-mea care îsi plimbă cele două printese de la pian la karate si pe urmă la balet si la dans modern. Eu l-am dus la înot si atât, 4 ani, 2 ani la rugby si acum e mare si nu mai vrea să meargă nicăieri. Dar…temperamentul lui nu s-ar fi pretat la un program din ăsta haotic. Mai bine l-am lăsat la afterschool si pe urmă la joacă si la alergat prin bălți si la alergat cu câinii pe câmp, că doar de ce ne-am mutat la țară? Ca să ajungem noaptea acasă? Dar clasa a V-a a fost tare grea pentru el: nu mai avea învățătoare care să-l ghideze si protejeze si laude toată ziua, a trebuit să se adapteze la cu totul alt ritm, să-si facă singur temele…a trecut si asta, din fericire.

    • Manuela, nu ma pot gandi mai departe de evaluarea de saptamana viitoare. Clasa a cincea ma sperie. Dar gandim la fel. Nu stau la tara, am insa un parc aproape, e bine sa mai si alerge, sa mai si respire. E bine sa traiasca putin.

  11. mama lui andrei

    nu vrei sa stii ce discutii am avut eu cu tatal lui andrei ref ca sta la scoala pana la 5 pt niste optionale incluse deoarece el zicea ca si pana la 4 e mult….
    dupa cum ti-am zis andrei e singurul copil inscris la pian si la fotbal!!! dar nu stiu ce pian fac in cele 50 min saptamanal e probabil ceva dar sunt extrem de zen, adica ma gandesc ca timpul de joaca si relaxare e esential si nu restul
    dar ieri dupa prima ora de sah a venit acasa fericit (mai fericit decat saptamana trecuta dupa mindlab pe care a zis ca il adora!) si si-a facut imediat tema – dupa ce s-a spalat pe maini – asta da entiziasm!
    concluzie : nu facem decat ce ne place cat ne place si sper sa nu ramana analfabet!
    in weekend facem teme el scrie la birou mama citeste o carte in patul lui!

    • E grozav ca ati gasit ce-i place. Eu am tot incercat cu Irina tot felul de chestii. Se plictiseste repede. Mereu ii trebuie altceva. Cand obtine altceva-ul, se perimeaza si acesta destul de rapid.

      • mama lui andrei

        da si ca inca nu se plictiseste, asteapta cu nerabdare sa vina ziua x in care va face acel ceva, sper sa nu ii treaca
        nu te necaji cu pianul eu ma uit in jur si vad oameni care iubesc muzica si o inteleg fara sa aiba neaparat studii muzicale doar pentru ca au fost expusi la diverse genuri de muzica.
        si pe mine m-au chiuit cu o profa de pian extrem de exigenta iar exersatul acasa cel putin 1 ora era un “must” si asta incepand cu 5 ani toateastea facandu-ma mai putin fericita iar clipele de glorie de la un recital sau serbare nu puteau sa acopere… in plus genul asta de scoala elimina orice posibilitate de distractie ref muzica din cauza ca se face exclusiv educatie clasica si daca incerci ceva modern sau o melodie la moda (pe vremea mea era clayderman) esti pus la zid si ostracizat, acesta este sistemul cred ca e nemuritor si neschimbabil…
        ma repet, copii fericiti sunt ai parintilor fericiti

  12. Ada, dar a cui a fost ideea cu pianul, pentru ca am incercat sa-mi amintesc, dar nu am reusit? Solutia parea foarte simpla si stiu de ce te-ai codit atat pana sa o iei. Sper sa fiti cu totii mai fericiti si linistiti.

    PS. Eu am regretat toata viata ca pe mine nu m-a dus mama la balet si la pian, nici macar atunci cand am rugat-o. Dar mi-a venit o idee: dupa ce termin cu toate lectiile franceza si olandeza si germana si ce s-o mai gasi, ma duc la cursuri de balet.

    • Cred ca mai bine ma-ntrebi a cui a fost ideea cu muzica. A fost ideea mea. Eu inca mai cred ca la aceste varste mici, muzica le face bine. Dar am vrut sa fie o bucurie, o joaca, nu o corvoada si un motiv de cearta. Ori joaca si bucuria, mi s-a reconfirmat, n-au loc in institutii. Scoala de muzica este o institutie. Serioasa. Care are nevoie de rezultate. Rapid. Care nu se obtin jucandu-te ci studiind, cel putin o ora pe zi, in fiecare zi din saptamana. Din pacate Irina nu are o chemare interioara spre muzica sau mai bine zis spre pian. Daca o intrebi, ea vrea sa cante la flaut sau la harpa, nu-ntelege ca la orice ar canta, tot trebuie sa invete notele si sa poata citi partituri. Aici se vede clar influenta atator filme de desene animate, in care personajele pot face multe chestii, ca prin minune, doar pocnind din degete.

  13. Ada, si influenta profesoarei, sa fim seriosi, ca daca era mai empatica nu se plictisea asa repede Irina. Sa stii ca si Sofiei ii plac flautul si Harpa

  14. Eu cred ca sub camasa ai un tricou mulat pe care scrie superwoman!

    Ca o coincidenta, ieri a fost si pentru noi o zi de renuntare la program – e drept ca mult mai mica, am chiulit (amandoi) doar o ora de la program, ca sa mai doarma musiu.

  15. Andreea

    Buna,

    Chiar ma gandeam saptamana asta de ce nu a mai aparut Irina!

    Nu stiu daca trebuia sa renuntati!Adevarul este ca e foarte obositor:lectii,ghiozdan,caiete.

    Tudor si acum se miorlaie cand il iau de la scoala, dar exclusiv din cauza doamnei…Anul trecut a fost greu,greu,dar pentru ca nu era scoala am trecut…

    La scoal de muzica sunt mai multi profesori! poate Irina nu a compatibilizat bine cu doamna…

    Ilinca nu a spus nicodata ca nu vrea…Si amandoi trebuie sa exerseze…Dar ora aia pe zi o imparteam anul trecut in 5 felii!

    De fiecare data pleca sus cu o fatuca trista si eu ii spuneam ca il astept si ca il iubesc mult,mult,mult!

    Eu ajunsesem sa vreau sa nu il mai aduc la examen asta vara, mai ales ca era amenintarea aia cu concurenta extraordinara…”stiti,s-ar putea sa nu intre!” “e,intra,intra,nu…facem acasa de placere si vedem la finalul clasei I!”

    Dar doamna Ilincai m-a convins si l-am adus!

    E foarte incantat cand ii iese piesa si stresat ca il cearta doamna!II spun:”Lasa mami, ca ne cearta pe amandoi,ca nici eu nu am inteles aici!”
    :))

css.php Privacy Policy