Dumnezeu se amuză pe un nor

29 Jun 2009 by

Tocmai ce mă lamentam că am o existenţă atât de banală că uneori simt cum mă sufoc în banalitate, când Ăl de Sus s-a gândit să-mi tragă prietenos preşul de sub picioare, ca să nu mai zic că mă plictisesc.
Aşadar, pe la ora 20 am avut mirobolantul dialog de ora 20 cu Irina.
– Ce vrei să papi?
– Mâncarea mea preferată.
– Adică?
– Mămăliguţă cu brânză.
– Nu mai avem mălai.
– Păi de ce nu cumperi?
– La ora asta? De unde să cumpăr?
– De jos.
Are dreptate, e un magazin la parter, ce mă costă să trag o fugă.
– Bine, te bagi în cadă şi stai cuminte, mama se duce până la parter şi vine.
– De-acord!

Acum mamele puritane or să sară în sus şi or să facă valuri a l’americaine, cum laşi copilul singur în casă, ba mai mult, în cadă, şi pleci, să vină DPC-ul, să ia măsuri. Ştiţi ce? Eu şi vecina mea de la parter, şi ea văduvă şi cu copil mic, am ajuns la concluzia că uneori n-ai încotro, trebuie.
Aşa că am pus copilul la murat, am tras pe mine blugii, înşfăcat banii şi am tăiat-o ca vântul şi ca gândul la parter, după mălai, să-i fac prinţesei mâncarea ei preferată.
Dupa 3 minute eram înapoi.
– Irina! Ai oprit apa?
Linişte.
– Irina!
Nimic.
Mă reped spre baie. De dincolo de perdeaua secretă, miss vorbea cu raţele.
– Măi! Tu n-auzi când te strig?
– Ba da.
– Şi de ce nu răspunzi?
– Eram ocupată.
Plec la bucătărie bombănind. Pun de mămăligă. Două căni de apă la o cană de mălai.
Stau să se fiarbă, o pun în castron, castronul pe geam, să se mai răcească şi hai să scot copilul din cadă.
Mă duc în baie, copilul nu era în cadă.
– Irina!
Linişte.
Mă reped în dormitor. Nu e.
Mă duc la bucătărie, nu e.
Mă uit la uşa de la intrare: încuiată.
Mă-ntorc în sufragerie.
– BAU!
Irina sare de după uşă. Inima dă să-mi stea pe loc. Dânsa e uscată. Şi-a pus şi chiloţei curaţi luaţi din sertar. Râde.
– Te-am speriat?
– Nu! Pe mine nu mă sperie nimic. Te-ai spălat?
– Da.
– Cu săpun?
– Da.
– Cu care săpun?
– Cu ăla de copii.
– Şi te-ai şters singură?
– Da, cu prosopul meu. Vezi cât am crescut?
– Mda, văd. Treci la masă.
Îşi întinde tacticoasă smântâna peste mămăliguţă.
– Mmmmm… Ai făcut o mămăliguţă pe cinste. Am să mănânc pe săturate…
După masă, ne uităm la povestea lui Piotr Ceaikovski. E minunată, aflu chestii despre care habar nu aveam, Irina se lipeşte de mine, se amuză, a învăţat Frumoasa Adormită pe dinafară şi are senzaţia că pricepe perfect limba engleză, chiar se hotărăşte să nu mai vadă filmele decât în engleză de-acum înainte. Trebuie să-i explic de ce compozitorul e copil, apoi tânăr, apoi bărbat, mă tot întreabă dacă s-a făcut tătic, nu, Irina, nu s-a făcut tătic, nu toţi bărbaţii sunt tătici. Dar lebăda s-a transformat în balerină? Da, Irina. Şi asta e o prinţesă? Da. Nu-i adevărat, prinţesele nu-s aşa.
– Eşti prea aproape de televizor.
– Scuză-mă, mami!
Se trage înapoi, se întinde lângă mine, pe burtă, cu palmele sprijinite în coate, pe urmă cugetă:
– Acum sunt la nivelul tău.

Încă puţin, Irina, încă puţin…

Da, Doamne, ai dreptate, n-am o existenţă banală, merci, meriţi o Lavazza.

Related Posts

Tags

Share This

3 Comments

  1. alina

    As vrea s-o văd pe mama care poate spune că duce o existență banală!
    La milimetrii de hăul extenuării și tot suntem binecuvântate cu cea mai grozavă (și prea puțin plictisitoare) existență! 🙂

  2. mamica de Sebastian

    Pai vezi mai mami,ca printesa a crescut,si se descurca singura de aici inainte:))

  3. Ceska777

    Ai un copil mare… mai are pana la nivelul tau dar macar face baie singura, mananca frumos….

css.php
Privacy Policy