E frumos la noi în grădină

15 Sep 2016 by Ada

Luni dimineață, pe la ora 9, în fața uneia dintre casele din complexul meu am găsit setul ăsta de scaune de grădină cu tot cu masa aferentă, minus blatul de sticlă care lipsea. L-am măsurat din priviri. Nu părea nici ruginit, nici distrus în vreun fel. Proprietarul a ieșit și mi-a zis că dacă-mi place n-am decât să-l iau, ei tocmai și-au luat alt set de grădină și cu ăsta nu mai au ce face. M-am învârtit o vreme în jurul lui, i-am făcut o poza, i-am trimis-o lui Laur. Laur nu e fan fier forjat, are oroare de chestii grele, potențial căzătoare pe picioare mititele. A întrebat cât costă, i-am zis că e gratis. A zis mbine dar n-are sticlă și nu se găsește și e greu și ruginește și probabil că d-aia l-au scos în stradă, că o fi incomod și a pain in the ass la propriu.

Am zis ascultă, punem niște pernițe și om găsi noi undeva un geamgiu să ne facă un cerc de sticlă, hai că merge în grădină la fix, și dacă nu ne place, marțea viitoare îl scoatem și noi în stradă, Nu s-a bucurat, dar nici n-a zis un NU hotărât. Am cărat scaunele cu chiu cu vai până în fața casei, a venit proprietarul și am dus masa direct în grădină,. Când a văzut-o în contextul meu a zis că e de acolo, mi-a urat să o folosesc cu plăcere și ne-am luat la revedere. Dat o fugă la Dollar store, luat 4 perinițe, recuperat și cele două scoase în stradă cu scaunele, spălat în zece ape, pus pe scaune.

Fetele când au venit acasă au început să țopăie de bucurie, ura, mami, putem să mâncăm afară. Not so fast, honeys, masa nu are blat. Entuziasmată, Irina a venit cu o ușă de la un dulap vechi de bucătărie și a trântit-o peste cercul de fier al mesei. Nope, nu e bine, răbdare, copilă, răbdare. Mi-a luat alte patru zile să găsesc un blat pre-tăiat pe dimensiunea mesei mele. Laur deja se plictisise probabil să mă audă dondănind că lumea e dusă cu pluta în țara asta dacă-ți cere 350 de dolari pe un blat pentru o masă de grădină (Ți-am zis eu că e complicat, da mi-ai zis, dar uite ce frumos e și mie chiar îmi place și…)  când pe un grup local de mame cineva mi-a zis că la magazinul x au exact ce-mi trebuie mie. 75 de dolari mai târziu, țopăiam în jurul lui Laur care tot nu era convins că e o afacere bună. Acum trebuie să șlefuim cadrele și să le dăm cu spray de vopsea să nu ruginească și la iarnă trebuie băgate în casă și terenul nu e drept și dacă se așează copiii nu știu cum pe blat și cade blatul și…

Știți ceva, blatul merge la fix. E suficient de greu să nu joace pe distanțoarele care-l țin bine lipit de masă. Suficient de gros să nu se crape dacă pui ceva greu pe el. Ne-am așezat pe scaune și am băut câte un pahar de suc. Era liniște, umbră și soare în același timp. Eram fericită. Aveam un colț perfect pentru băut cafea.

Laur e și el de acord că e frumos la noi în grădină, acum ne trebuie doar musafiri care să ne aduca baclavale, cafeaua o dăm noi. 

Pun după-amiaza de ieri în borcanul meu cu bucurii. Alături de sandwich-ul cu brânză împărțit ieri cu Laur și Lia cât timp Irina era la Write on Q. Și de entuziasmul Irinei când și-a dat seama că deja știe o poezie superbă, profundă, pe inima și sufletul ei, pentru săptămâna ce vine. Poezia asta se numește I Opened a Book, e scrisă de Julia Donaldson și e lipită pe ușa ei de anul trecut. Mi-a recitat-o în mașină, pe drum spre casă și apoi a zis: You’re so smart, mom. Gândul ăsta, că am crescut o Cititoare, merge și el în borcan.

Câteodată trebuie doar să vrei să vezi dincolo de evidențe. Să cauți potențial. Și să riști. Și apoi să aștepți să fie bine.

To the happily ever after.