Elle est jolie la petite, n’est ce pas?

25 Mar 2011 by

Tehnologie mediatică. Așa se numea materia pe care în fiecare luni dimineață ne-o preda unul dintre cei mai cunoscuți profesori din facultatea noastră. Cu siguranță, promoția 1998 nu-l va uita în veci. Și asta nu pentru cursurile fantastice pe care le susținea în amfiteatru, nici pentru erudiția lui, nici măcar pentru umorul de care a încercat mult timp să dea dovadă, ci pentru că a fost profesorul cu care am dat un examen ca-n povești: examenul a durat trei zile și două nopți, până când decanul facultății a fost adus pe sus de la Timișoara, urcat în avion și pus să rezolve situația.

Ce se învăța la Tehnologie mediatică? O! Chestiuni tehnologice. Cum ar fi: din ce e compusă o tipografie, o mașină de tipărit, o carte.  Puțină istorie a tiparului, puțină istorie a radioului, puțină istorie a televiziunii. Era curs de an și examenul la această materie a fost primul examen din prima sesiune din primul nostru an de facultate. De unde și statutul lui nemuritor. N-ai cum să uiți primul examen din prima sesiune din anul 1, pentru că acela e primul șoc al cantității de informație pe care trebuie să o parcurgi și să o reții. Un profesor extraordinar și un examinator teribil, G.P. susținea un dublu examen. Mai întâi unul scris, apoi, dacă treceai de ăla, intrai la examinarea orală. Examenul scris n-a fost mai greu decât altele pe care aveam să le dăm în restul sesiunilor. Bâlciul a început imediat după prânz, când, întors de la masă cu o cafeluță într-un pahar de plastic, Profesorul s-a instalat în sala 105 și ne-a invitat la oral.

Nu se aștepta nimeni să ne apuce noaptea, deși eram aproape 200 de studenți în anul 1. Nimeni, zic, nici măcar el însuși. Dar plăcerea de a sta față în față cu prospăturile de anul 1 a fost atât de mare pentru necăsătoritul prof, încât pe la 11 noaptea,  în sfârșit, au început să apară părinții în facultate, să verifice că într-adevăr odraslele sunt acolo unde au spus că sunt, anume pe coridor, așteptând să intre la examen. Abia atunci am fost tratați omenește, cu sandwich-uri și cafea de acasă (banii noștri ajunseseră demult “în fund, la doamna”, vânzătoarea de la terasa Argentin, cum ieșeai din Rapsodia, pe dreapta, vis-a-vis de Club A).

Cum să pleci de la un examen oral? Cum să-ți asumi grozăvia unei restanțe, când cei ce ieșeau cu cinciul salvator din examinarea orală povesteau orori de neînchipuit, despre cum fuseseră plimbați prin jumătatea de materie parcursă, de la capăt până la coadă, preț de câte 40 de minute fiecare, necruțat de nici o întrebare stupidă de genul “Cum îl chema pe tata lu’ Marconi” sau “Din câte părți este alcătuită muchea cărții”. Eram precum moliile incapabile să stea departe de bec, terminați psihic. Ne împrăștiaserăm deja prin toată facultatea, unii zăceau pe băncile de la secretariat, alții luaseră loc direct pe jos și, din cauza nervilor, cântam  pe voci “Hit The Road, Jack”, cel mai reușit a capella din viața noastră. N-am să-l uit niciodată pe Fane, cel mai înalt dintre toți colegii mei, băiat de APV-ist cu oareșce grade, cum s-a lipit de ușa sălii 105 și a zis cu glas tare, cât să fie auzit dinăuntru: “P-ăsta dacă nu-l bat eu, sigur îl bate tata”.

Nu l-a bătut nimeni până la urmă. Ba mai mult, ne-am întors și a doua zi. De data asta blindați cu provizii (țigări, cafea, sandwich-uri) și gata să ne așteptăm rândul, fie ce-o fi. Profesorul se purta de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Și coșmarul a reînceput.Inutil să spun că deja visam cursul lui, la propriu, și orice ar fi putut născoci, sigur am fi știut, dar examinarea dura tot 40 de minute pe cap de student, mai ales dacă studentul era blondă, mititică, ochi albaștri, păr ondulat, dinți albi-perle și decolteu generos. Cu un astfel de exemplar l-a găsit decanul stând la taclale. Și pentru că trebuia să facă totuși ceva (deja enervarea devenise palpabilă, aproape că se materializase în fulgere si scântei), Decanul a încercat să salveze situația, mizând pe faptul că poate păpușa blondă în bluză pepit nu știe franțuzește.

– Mais, qu’est-ce que vous faites? l-a întrebat Decanul, zâmbind printre dinți.

– Elle est jolie la petite, n’est ce pas? a răspuns, făcând cu ochiul, Profesorul.

Ghinion. Păpușa știa franțuzeste, așa că, atunci când a ieșit din sala 105, cu toată candoarea pe care o avea la nici 19 ani, ne-a putut relata cu lux de amănunte discuția celor doi, care gravitase în jurul ideii că, totuși, oricât am iubi frumosul, nu putem, ca profesori, să ne batem joc de un an întreg de studenți.

Cu stupoare am aflat apoi că nu ne obligase nimeni să intrăm și la oral, ba mai mult, nici nu fusese examen, ci colocviu, ba mai mult, fiind un parțial, am fi putut să nici nu-l dăm.

Inutil să vă mai povestesc că absenteismul la acest curs în semestrul doi a atins cote alarmante. De unde amfiteatrul era plin și se stătea și pe scări, pentru că profesorul începea întotdeauna cu declamarea unei poezii sau cu o tiradă despre frumoasa limbă română, după examenul-parțial-colocviu-facultativ, aura i se franjurase. Am aflat apoi că o altă colegă se trezise cu dânsul la ușă, acasă la părinți. Cu un buchet de flori în mână, venise s-o invite la  o cafea și să-i recite versuri din Villon. Pentru că fata refuzase (poate ar fi trebuit să o îmbie cu Jim Morisson, nu cu Villon, cine știe) ea fusese printre primii picați la examen. Așa, aflând picanterii și zacuscării de acest gen, despre un om pe care nimeni nu-l bănuise altfel decât erudit și elegant, am conștientizat că ne pierduserăm naivitatea în fața unui hoț de biciclete. Profesorul pierduse respectul studenților săi. Am fost și eu profesor suplinitor, am fost asistent universitar. Știu ce-nseamnă asta. Și-mi place să cred că dincolo de ticăloșia sa ușor perversă, de criză târzie de vârsta a doua, Profesorul a conștientizat ce se întâmplase.

A, și dacă vă întrebați cum îl chema pe tata lu’ Marconi, aflați că-l chema tot Marconi.

 

Related Posts

Share This

10 Comments

  1. ce om a fost! nici nu stiu cum sa-l descriu, despre morti numai de bine, dar omul era tralala cel putin. eram prostuti rau, mai, sa stii ca acum generatiile de 18-19 ani nu inghit cacaturi

  2. dori

    O poveste trista, despre un om bolnav de singuratate (si de altele, probabil …) si despre un sistem de invatamant disfunctional!
    O poveste-lectie care ar trebui sa ii ajute pe parinti sa isi pregateasca copiii pt astfel de situatii si ar trebui amintita celor care conduc scoli si lasa sa se intample astfel de lucruri!

    • Ei, Dori… Omul e mort. Dar da, a fost un soc atunci, pentru ca noi nu ne imaginam ca se poate intampla asa ceva. Mi-amintesc ca ne cruceam, la propriu…

  3. L-am avut si eu profesor pe G.P. Avea ciudateniile lui, nu neg, dar mie mi-a placut grozav! 🙂

  4. Dana Ifrim

    Te regasesc si ma bucur; sunt convinsa ca nu iti mai amintesti de mine dar eu nu am cum sa va uit pe voi, colegii mei de an de la SSJ… Cu o mica parte din voi am “reinnodat” legatura prin facebook.Imi place mult site-ul tau si te felicit pentru tot ceea ce faci.
    Eu am “divortat” de presa cu multi ani in urma, am jurat sa nu mai revin si am preferat alte lucruri complementare – relatii cu presa, fundraising, ong pentru protectia copilului.
    Mi-a placut mult sa scriu, eram convinsa ca asta era rostul meu si am scris o buna perioada de timp, cativa ani, poate prea putini. Apoi am renuntat. Inca ma mai gandesc serios daca sa mai fac asta sau nu.
    Dar nu voi uita niciodata acel prim examen din viata mea de student, la tehnologie mediatica. Pe vremea aceea nu aveam telefon mobil si stiu ca, undeva, in jurul orei 16, m-am trezit cu iubitul meu (si actualul sot) cu bocceluta de mancare. A vazut el cum sta treaba, ca stau prea mult la facultate si s-a gandit sa vina sa ma hraneasca… Eu m-am numarat printre cei care au scapat de examen din prima seara. Am intrat in sala pe la 11 fara ceva si eram convinsa ca voi avea in fata un profesor cel putin obosit si vlaguit. G.P. insa era mai fresh ca oricand, cu sticla cu cafea pe masa si cu un apetit teribil pentru ascultat studenti. Imi aduc aminte ca vedeam patratele in fata ochilor si in rest, nu a mai contat nimic. Decat ca am luat examenul si ca ma astepta tata cu masina sa ma duca acasa. Unde trona pe birou, cadoul pentru primul examen promovat: o masina de scris. Ce vremuri!

  5. ady

    nu-mi amintesc de vreun prof d-asta (am terminat altceva), dar poate nu m-am prins eu. 🙂
    chiar nu-mi amintesc primul examen din anul I, in schimb mi-l amintesc pe ultimul, din vara …..-drept constitutional. invatasem de-mi sarisera sigurantele pt examenul anterior (drept roman -fara diacritice, imi sarisera sigurantele incercand sa bag in cap toate citatele si termenii in latina, chestie care nu mi-a reusit). de aceea, desi pt ultimul examen am avut o saptamana la dispozitie am invatat in ultima zi si mare parte din noapte :). si am sarit un capitol (“sigur nu da d-aici”). a dat si de acolo. de aceea am piedut sansa la bursa.
    din fericire, parerea grozava despre unii profesori nu mi-a fost stirbita de situatii de genul asta.

  6. alina

    OMG, eh, acu’ amintiri starnite!! 🙂 105, da, acolo faceam si presa radio, si economie cu I.S., neuitata pe veci expresia-i “economia romaneasca isi startzaie partzurile” … :).
    Sa stii ca anul urmator GP a fost mai potolit, da’ oricum eram facuti pe noi din povestile venite dinspre anul vostru … :D.
    Auzi, noi doua cum de nu ne-am intalnit in facultate??

  7. Madalina

    Ce amintiri!
    Eu am intrat a doua zi si tin minte, ca, asteptand sa intram la examen, ajunsesem sa jucam “Fazan” pe cuvintele din curs 🙂
    Si mai era stresul ca porneai de la nota 5 parca, si cand stiai raspunsul cresteai cu 0.5 puncte, in schimb cand greseai scadeai cu 1 (parca asa imi amintesc).

  8. Madalina

    A! Si mai tin minte ca GP mai facea si putin sport intre “ascultari”, ca sa isi revina! 🙂

css.php Privacy Policy