Equally scary

3 Jun 2019 by Ada

Se făcea, dragii mei, că domnișoara Firicel crescuse mare, mare, mai înaltă chiar decât mămica ei. Și pentru că era foarte bună la scris (nu povești, ci eseuri pentru examene) într-o frumoasă dimineață de primăvară, mămica i-a propus lui Firicel s-o însoțească la serviciu. 

Acum, nu știu dacă sunteți la curent, mămica lui Firicel lucra într-o școală, unde copiii învățau și ei să scrie eseuri pentru examene, exact ca Firicel. Doar că Firicel, fiind în program de trei ani deja, și foarte aproape de a absolvi cu totul școala respectivă, putea să o ajute pe una din profesoare la clasă. Așa că, în fiecare sâmbătă dimineață, avea, n-avea treabă, Firicel își lua caietul de desenat, mp3player-ul și câteva creioane colorate și mergea cu mama la școală. Acolo mămica lui Firicel era foarte ocupată, pentru că avea trei clase de copii de primit, niște părinți cu care să stea de vorbă, alți candidați la programul respectiv de examinat, plus o mulțime de alte chestii de făcut, de-ai fi zis că e magică și se poate clona în cinci direcții, ca să apuce să le facă pe toate. Dar așa-s multe dintre mămici, au puteri mai ceva ca super-eroii din filmele Marvel. 

Într-una din sâmbete, când deja trecuse valul de admiteri și toți copiii dădeau teza de sfârșit de an, Mămica lui Firicel a trecut din clasă în clasă să vadă dacă totul e în regulă și dacă sunt copiii cuminți. Să nu vorbească între ei, să nu copieze, știți voi, d-astea universale de se întâmplă peste tot în lume. Și când a ajuns la clasa în care Firicel o ajuta pe doamna profesoară, a dat cu ochii de acest anunț, scris cu litere citețe de chiar domnișoara noastră. 

Firicel, aka Joan pentru nevorbitorii de limba română, incapabili să îi pronunțe numele, aduna niște note dintr-un tabel, la o masă, între doi băieți mai guralivi. Mămica lui Firicel îi știa bine pe acești doi băieți, că nu o dată îi mutase ea însăși în alte bănci, ca să nu deranjeze clasa, de gureși și vorbăreți ce erau. Unul din ei, în special, blonduț și uns cu toate alifiile, genul brânză bună în burduf de câine, nu își amintea deloc ce-nseamnă propagandă, deși Ferma animalelor fusese citită în clasă, capitol cu capitol, preț de vreo opt săptămâni. Și pentru că nu știa, făcea și el ce fac toți excrocii sentimentali, și anume, încerca să o convingă pe Firicel să-i spună definiția cuvântului, doar, doar o reuși să încropească oarece la una din întrebările cheie din teză. 

Fata noastră o ținea pe a ei: băiete, nu mai vorbi, taci și scrie. Focus. 

Dar mămica lui Firicel, dând cu ochii de anunțul din poză și de alte câteva mâzgăleli pe același ton, scrise de Firicel pe tabla la care se uita toată clasa, o luă pe fetiță de-o aripă și o scoase din clasă și-i spuse:

– Firicel, draga mamei, nu e bine așa. Nu e treaba ta să sperii copiii. Tu ești acolo să o ajuți pe doamna profesoară, nu e despre tine. Nu mai amenința copiii. 

Firicel zâmbi ușor încurcată și zise:

– Dar mămico, copiii nu o ascultă pe doamna profesoară și vorbesc tot timpul între ei și cineva trebuie să le spună că pierd vreme prețioasă. 

– Lasă, Firicel, că asta e treaba doamnei profesoare. Tu fii bună și ajută, de-aia te-am trimis acolo. 

– Bine, mămico. 

Firicel se întoarse, așadar, la locul ei între cele două pușlamale. Blondul se uită la ea, se uită apoi la mămica lui Firicel și zise:

– Firicel e fetița ta? 

– Concentrează-te la teză, zise mama lui Firicel zâmbind. 

– N-aș fi crezut, continuă el să gândească în șoaptă. 

– Hai, scrie, îl îndemnă și Firicel, pe un ton nu suficient de prietenos cum și-ar fi dorit mămica ei. 

– Truth is you are equally scary as your mom, se-ntoarse Blondul spre Firicel, cu o expresie foarte serioasă. 

Firicel și mămica ei se priviră și apoi izbucniră în râs, spre mirarea întregii clase. 

– Culmea știi care e, băiete? șopti mămica lui Firicel. Că ăsta de fapt e un compliment. Nici măcar nu ne străduim să fim scary. Hai, scrie. 

Când au plecat spre casă, Firicel zise, mîndră:

– Ai văzut, mămico, sunt la fel de înfricoșătoare ca și tine! 

– Bravo, Firicel, răspunse mămica. Ăsta e semn că, probabil, ceva am făcut bine. 

Firicel strânse la piept caietul de desen și mustăci mai departe, gândindu-se, probabil, că e și asta o calitate utilă, mai ales dacă vrei să te faci profesoara de engleză la liceu în Țara Arțarilor. 

Disclaimer: Această poveste nu are nici o legătură cu persoane ce pot fi identificate prin asociere cu mămica lui Firicel. 

PS: Câteva detalii necesare: În nenumărate rânduri, Firicel i-a spus mămicii ei că prietenilor ei le e frică de ea, de mămica. Nu se știe exact de ce, că mămica mereu e drăguță cu toți copiii, stă de vorbă cu ei și le dă chips-uri și înghețată. Parola de wi-fi nu le-o dă, pentru că Tăticul lui Firicel pune parole imposibil de ținut minte și le schimbă des și nici măcar mămica habar nu are care este cea mai recentă. Pesemne că în Țara Arțarilor, copiii nu-s obișnuiți să fie tratați așa, ci mai degrabă lăsați să se joace în liniște cu ecranele lor. Probabil de aceea, când acești copii ajung acasă la Firicel și tre să răspundă la salut și nu pupă nici un fel de acces la nici un fel de ecran sau la wi-fi ci, vai, tre să interacționeze cu Firicel și cu alți adulți decât părinții lor, suferă un mic șoc. Și pentru că nu au cum să-și explice exact ce li se întâmplă, spun doar atât, că mămica e scary. De aceea, și Firicel îi spune des mămicii ei, pe tonul acela specific adolescenților: Nu știu cum faci, but you freak out all my friends. 

Dar voi știți că mămica lui Firicel nu e de fapt chiar așa zgrupțuroaică, și dacă n-o cunoașteți personal, credeți-mă pe cuvânt. Și dacă stăm bine să ne gândim, nici nu e un lucru chiar așa rău, că nu mai e mult până vor bate voinicii la ușă, s-o invite pe Firicel în oraș. Dar asta e altă poveste, pentru altă seară. 

Și oricum, ăsta e doar un basm.

The End.