Există, totuşi, speranţă

23 May 2014 by Ada

Scriu acest post pentru mamele extenuate de trezitul noaptea, pentru cele care, ca şi mine, se plictisesc de moarte pe bănci în parc privindu-şi plozii cum judecă dacă să înghită nisip sau frunze, ori dimpotrivă, pentru cele care nu reuşesc să ţină pasul cu săgeţile argintii ce străbat aleile cu viteza fulgerului cocoţate pe motoraşele lor mici fără pedale.

Scriu pentru voi, cele ce vă gândiţi serios să vă apucaţi de fumat (şi nu neapărat ţigări), sau vă treziţi pe la ora 15.00 că număraţi orele până la care se cuvine ca o doamnă să dea peste cap un cocktail  ori măcar 50 de gr de whiskey, cu gheaţă şi umbreluţă şi vă dă un rezultat exprimat în mii de zile şi ore şi minute şi secunde, cele ce vă spuneţi Doamne, până când,

Pentru voi cele ce v-aţi săturat de negocierile din fiecare dimineaţă, purtate la masa din bucătărie, cu mofturoşi care cereale nu mai vor că s-au plictisit şi nici omletă nu doresc pentru că ei nu mănâncă ouă care vor fi pui care vor fi păsări care sunt vii şi au pene şi li s-a explicat lor la şcoală sau au citit în PIF că organismul uman nu are capacitatea de a digera carnea.

Există speranţă.

Sunt şanse mari ca într-o dimineaţă să se întâmple o minune. Da, o dimineaţă oarecare, când lăsaţi ceasul să sune în continuu şi nu aveţi energia să opriţi nenorocirea de alarmă uitată pe birou decât după ce, în starea de semileşin în care vă aflaţi la ora şase,  aţi numărat 50 (cincizeci) de acorduri de harpă. Şi după ce v-aţi târât până în camera cealaltă, decideţi să vă prăbuşiţi la loc în pat şi auziţi ca prin vis uşa de la camera copiilor (poc!) apoi uşa de la baie (poc, poc, poc. Al dracului zăvor, ce o fi aşa de greu să-l pui în poziţia corectă ca să poţi închide uşa din prima) apoi fâş, fâş, fâş, trosc, pleosc, târş târş târş ,  poc, uşa de la dormitor. Ok, o să vă ziceţi, acum trebuie să mă dau jos, înainte s-o trezească şi pe-ailaltă. Şi când o să ridicaţi ochii, atenţie, să nu faceţi atac de inimă, la juma de metru de voi se va afla copilul. Îmbrăcat, pieptănat, mirosind a pastă de dinţi. Şi-un glas ca de clopoţel o să zică “Bună dimineaţa, mami! Hai că e târziu şi iar întârziem la şcoală şi ne ceartă Doamna”, “Du-te”, o să-i spuneţi, “mai lasă-mă cinci minute, pentru numele lui Dumnezeu, e abia şase şi opt minute, du-te şi mănâncă.”

Apoi o să vă prăbuşiţi la loc, aşteptând inevitabilul poc nr 2 de la uşa camerei lor şi o arătare mai mică şi cu ochii cârpiţi de somn, cu părul vâlvoi, să se repeadă precum un pui de zombi spre patul conjugal şi să se arunce peste pântecele în care aţi purtat-o nouă luni, aşa, cum te arunci în piscină, că a învăţat chestia asta din desene animate. Din Croods, mai exact, un film cu oamenii peşterii care dormeau claie peste grămadă toţi pe burta masculului alfa. Doar că în patul vostru conjugal e posibil ca alfa să sforăie sau să nu mai fie, din varii motive, ori că e la muncă, ori că e deja în baie sau cine ştie pe unde îşi poartă ciolanele, nici nu are importanţă, cert e că în patul vostru conjugal e un singur adult peste care să plonjezi şi da, acela nu e alfa.

Va fi linişte însă. O linişte colorată de mici zgomote. Fâsss uşa de la frigider, pac uşiţa de la compartimentul de ouă, din nou poc uşa de la frigider şi apoi crcrcrcrcrcr bricheta aragazului, ţac, ţac, ţac, ţac, Doamne, Dumnezeule, oare ce o face… Trebuie să mă dau jos, o să vă ziceţi, cine ştie ce prostii face.

Şi când să vă daţi jos, copilul deja îmbrăcat în uniformă, pieptănat şi mirosind acum a prăjeală va spune:

– Trezeşte-te, mamă, că am făcut omletă.

Îngerii vor cânta! Un gingle scurt de 7 secunde pentru că apoi veţi sări ca pe arcuri şi veţi alerga la bucătărie să vedeţi ce a luat foc.

– Vai, … (introduceţi aici numele copilului), tu chiar ai făcut omletă, bravo! Wow. Ai crescut mare, vino să te pup, pupe mama!

– Cred că am cam ars-o un pic şi nu ştiu dacă e chiar gata, o să zică plodul, uşor jenat.

– Vai, nu, e perfectă, uite, trebuie doar s-o mai întoarcem 3 secunde pe partea cealaltă.

– Am încercat să o întorc ca pe clătită, va zice copilul, dar era prea groasă şi n-am reuşit.

Slavă Domnului, veţi gândi, că dacă reuşeai acum trebuia să spăl uleiul de pe jos. Dar nu veţi spune asta cu voce tare, copiii nu trebuie descurajaţi niciodată, nu de mama, pentru că orice observaţie negativă înseamnă ani de terapie la maturitatea lui şi multe Crăciunuri pe care le va lucra, că nu se poate învoi de la serviciu.

– Nu-i nimic, data viitoare să iei o tigaie mai mare. Câte ouă ai pus aici?

– Patru.

– Şi-n ce le-ai bătut? o să întrebaţi, căutând din ochi un castron mânjit de ou.

– Păi nu le-am bătut, o să spună. Le-am pus direct în tigaie.

– E bine şi aşa, şi cu ce e omleta asta? Are lapte?

– Nu, nu i-am pus nici lapte. E o omletă simplă.

– Ahaaaa, e bună şi simplă.

– Dar poţi să-i razi nişte brânză pe deasupra.

– Corect! Să luăm brânza.

Şi-o să scoateţi brânza din frigider, o să vă felicitaţi în sinea voastră că aţi luat d-aia la cutie, care se întinde uşor pe pâine şi cu un cuţit veţi trage un strat alb peste omleta simplă.

– Tadaaa! Omletă cu brânză.

– Ce idee bună, Mami! Dar o tai tu, te rog, că eu nu pot, e prea groasă.

– Da, sigur, data viitoare să iei o tigaie mai mare.

Şi-apoi o să-i faceţi poză şi o să mâncaţi ca şi cum aţi avea în farfurie piept de raţă pe pat de trufe de pădure şi o să ignoraţi gustul uşor ars şi lumea va fi mai bună şi mai frumoasă pentru că… Iată, aţi trăit să o vedeţi şi pe-asta. Într-o zi, Copilul v-a pregătit micul dejun.

LE: Şi pe urmă veniţi la birou şi citiţi asta.