Falling in awe

9 Nov 2017 by

Aseară am avut privilegiul de a fi martor la un moment extraordinar. Se spune că atunci când elevul este pregătit, profesorul apare. Ei bine, aseară am văzut cum se naște o poveste de admirație. Așa cum avem povești de dragoste, așa cum ne înnamorăm, ar trebui să putem spune și povești de admirație, de înadmirare. Mă joc puțin cu cuvintele, dar a fost prea frumos ca să nu ne permitem să ne jucăm un pic. 

De la începutul anului școlar sunt Teaching Assisstant în cadrul unui program de învățare a limbii engleze. Se numește Write on Q și face lucruri minunate pentru copiii de imigranți. Îi învață nu doar limba engleză academică, le îmbogățește vocabularul, le dă o structură gramaticală, îi obligă să lucreze ordonat și după reguli și în termene stricte, îi învață să vorbească în public și să scrie paragrafe și eseuri, să dezbată cu argumente și să gândească critic. Am aterizat în programul ăsta la recomandarea unei prietene pe al cărui fler mă pot baza și nu regret. E un program foarte scump pentru buzunarele noastre, dar cumva ne-am dat de trei ori peste cap, m-am oferit să șterg tabla și să corectez temele copiilor și iată, Irina participă de doi ani. Progresele ei uimitoare se datorează în mare parte faptului că, de banii pe care îi dăm, are treabă tot timpul. De citit, de scris, de corectat, de revizuit, de planificat, de trecut pe curat, de susținut și de la capăt. 

În paralel cu orele ei, eu sunt în clasa alăturată, mă ocup de copiii cu un nivel mai tineri și o ajut pe profesoara care predă în toate micile chestiuni administrative. Îmi face plăcere pentru că e o ocazie fantastică pentru mine să-mi reamintesc eu însămi expresii, cuvinte, reguli gramaticale cu care, ca jurnalist la radio, nu m-am întâlnit neapărat. Desigur, clasele noastre sunt pline de asiatici, polonezi, români, ruși. N-am văzut prea mulți copii de băștinași în genul ăsta de programe, dar asta nu mai contează. Profesoarele pe care le-am cunoscut sunt excepționale. Toate au minim un Master în Științele Educației și o tehnică extraordinară de a preda. Ceea ce eu nu am reușit niciodată pe vremea când predam la școala românească, ele fac în mod natural: au un set de reguli interioare și nu se abat de la ele. Copiii sunt oricum din cei ai căror părinți se interesează de parcursul academic (n-am să le zic că-s tocilari, dar sunt printre cei buni, chit că unii au mici dificultăți în a sta pe scaun sau uită să-și aducă la timp temele). 

Ieri am fost chemată mai devreme, să țin locul asistentei la o grupă înainte de cea la care merg în mod obișnuit. Profesoara Irinei este la o conferință și altcineva i-a ținut orele. Am avut, deci, ocazia să fiu în clasă cu suplinitoarea – una din profesoarele care predau la alt sediu decât cel la care mergem noi. Tânără, blondă, păr lung, slăbuță, delicată, genul păpădie, pe care simți nevoia să o aperi de ceva, orice, nici nu contează că nu e nici un pericol în zonă. Până deschide gura.

Stimați cititori, când fetița asta deschide gura, se face liniște. O liniște d-aia de auzi musca, pentru că felul în care spune ce spune – chit că vorbește despre ce n-ai voie să faci în timpul testului – e magic. Are o anume energie, un fel de a rosti cuvintele, fără să țipe, dar accentuînd exact ce trebuie să ții minte, că rămâi bouche bee. Are charisma. Și mai are doar douăzeci și ceva de ani și în viața de toate zilele e profesoară la liceu. Așa că, pentru ea, copiii ăștia de 10-12 ani sunt un fel de prăjiturele pentru ceai. E foarte bună. Foarte. 

După ce s-a terminat ora am schimbat câteva vorbe. Oksana e ucraineancă de origine, imigrantă la a doua generație (avea 11 luni când a venit în Canada). Engleza ei este perfectă, nu are nici o urmă de accent. Este coerentă, echilibrată, adunată, într-un cuvânt, e varianta mai tânără a profei mele de română din liceu, de care m-am îndrăgostit când aveam 17 ani și pe care o iubesc până în ziua de azi. 

– La ce liceu predai? am întrebat-o. 

– La XYZ, e un liceu alternativ, nu departe de aici.

– Cum adică alternativ?

– Elevii mei sunt toți criminali. Eliberați pe cauțiune. Au între 17 și 20 de ani. Provin din foster care, uneori mai lipsesc că sunt arestați din nou. Membri de găști, e interesant… Așa că pentru mine cursurile astea cu copii mai mici sunt o diversiune bine venită. 

– Cred că o să-ți placă de fi-mea. Vine acum la 6.30. O cheamă Irina. 

Am știut, am știut că îi va plăcea de Irina, care e un elev interesant, genul de copil care nu se sfiește să pună întrebări (lucru rar în școala asta canadiană), care a citit mult și e mai în vârstă decât pare. 

Înainte să înceapă ora, i-am zis Irinei: să-mi zici și mie ce părere ai de tanti asta când termini. 

Și-apoi am plecat la clasa mea obișnuită. Două ore mai târziu, după ce am șters toate tablele, am aliniat toate scaunele sub mese, am strâns toate materialele auxiliare și le-am pus frumos în cutii, am ieșit pe hol, să o recuperez pe Irina. Acolo nu mai erau decât prietena care mi-a recomandat cursul ăsta, cu fiica ei și cu directoarea programului. Irina nu se vedea. M-am dus în clasă și am găsit-o stând de vorbă cu Oksana. Oksana vorbea iar Irina o privea cu ochii mari, complet vrăjită. 

– Știam eu că o să vă placă una de alta, le-am zis și am tăcut apoi să aud despre ce vorbeau.

Desigur, vorbeau despre cărți, Oksana îi spunea ce Irina mai auzise de la mine dar nu băgase în seamă… Că sunt cărți și cărți, că nu toate-s de valoare, că Shakespeare a scris mai bine despre găștile de golani decât o fac scriitorii contemporani, că-s mai multe straturi în orice poveste, că metaforele aparent ușurele ascund înțelesuri nebănuite, că… 

Mi-o aduc aminte pe Cici, în părculețul de lângă secția 14 de poliție, stând pe o bancă înconjurată de clasa a IX a I, explicând ce a vrut să spună poetul în Luceafărul, făcând comparații nebănuite cu Lolita și Shakespeare, probabil că la fel o priveam și noi. 

Am mai stat vreo jumătate de oră să povestim și cu ajutorul Oksanei am dus discuția în câteva direcții pe care le tocim îndelung noi acasă, dar despre care Irina are nevoie să audă de la alți adulți, fiindcă mama și tata nu se mai pun. Și în timp ce Oksana vorbea, o vedeam pe Irina topindu-se pe dinăuntru, aproape că avea lacrimi în ochi de admirație și de bucurie. 

Pe la opt și jumătate am lăsat-o totuși pe Oksana să plece acasă. Ne-a spus că e trează de la 4.30 dimineața, că asta e viața ei, predă, predă, și pe urmă mai predă un pic. Dar i-am luat adresa de e-mail și ea a invitat-o pe Irina să participe la cursurile ei de marțea și copila mea a ieșit din sala aia de clasă cu steluțe în priviri, țopăind într-un picior și strigând: I HAVE A NEW ROLE MODEL. Când mă fac mare, vreau să fiu ca ea. 

– Mama, te rog, mută-mă marțea!

– Nu se poate, Irina, n-are cine să stea cu Lia marțea. Și n-ar fi fair față de profesoara ta, despre care până acum nu mi-ai zis că nu ar fi bună. 

– Ai dreptate! E bună și profa mea, n-am nimic să-i reproșez, dar asta e… wow, mama am nevoie de ea în viața mea. 

Emma, fetița prietenei mele, s-a alăturat rugăminților Irinei.

– Da, și eu vreau marțea, și mie mi-a plăcut de ea.

Directoarea programului zâmbea pe sub mustață.

– Nu se poate fetelor, clasa ei e deja completă, numai dacă renunță cineva și vrea să facă schimb. 

Și-au început fetele să discute să vadă pe cine cunosc din grupa de marțea, să dea telefoane, să-i convingă să facă schimb…

– Sau, dacă vă țineți de treabă și treceți la nivelul D2, la anul poate fi profesoara voastră. Vă promit. 

La dracu! Încă o mie șapte sute cincizeci… 

– Stai așa, Madam, că nu știu dacă o să am și la anul banii ăștia, să respirăm nițel.

– Ei lasă, că dacă vă doriți cu adevărat, zice prietena mea către fete, la vară vă puteți lua un job ceva și strângeți bani. 

În mașină, pe drum spre casă, Irina mi-a povestit cum vorbea Oksana și ei i se părea că vorbește despre ea.

– Știi, mama, și Oksana pleca de la bibliotecă mereu cu câte 15 cărți și citea prea repede și părinții ei se rugau de ea să citească mai încet și … Nu știu dacă să râd isteric, nu știu dacă îmi vine să plâng sau să vomit de emoție, n-am mai simțit niciodată așa ceva. 

– Poate nu vomiți în mașină, am zis, nu de alta, dar ar mirosi groaznic. De ce să plângi, bucură-te. Întâlniri de genul ăsta sunt rare. Ce simți acum se numește fericire. Numa vezi, nu te îndrăgosti.

– Ewwww, mom, e femeie… 

– Nu dragă, nu în sensul ăla. Eu pe profa mea de română încă o iubesc și o admir și o respect. Fata asta poate fi un mentor pentru tine. Ține legătura cu ea, trage tare, trebuie să câștigi privilegiul de a fi în clasa ei. Sigur, aș putea să ți-o cumpăr, că doar aceiași bani îi dau și pe Justine și pe fata asta. Aș putea să fac un efort să te mut marțea, să insist, să mă ofer să vin în continuare miercurea numai ca să fii tu în clasa ei, să cer regim special în semestrul doi. Dar e mai interesant dacă aștepți. Eu cred că ți-ar fi mai utilă anul viitor decât acum. Rămâi unde ești, dar ține minte că dacă te străduiești, la anul vei fi cu ea. Până atunci, pregătește-te să fii cea mai bună studentă din viața ei. 

– Mama, de ce nu e toată școala ca Write on Q? Dacă aș fi în clasă cu copiii ăștia, ar fi extraordinar. Știi ce mi-a zis mie proful meu de Engleză azi? El nu mă poate învăța gramatică, nu mă poate învăța sintaxă, nici morfologie cum ai învățat tu la școală. Nouă școala ne dă doar așa, un fel de overview… 

– Pentru că orice țară te vrea prost, puiule. Și trebuie să tragi cu dinții. Depinde de tine cât de deșteaptă te faci, că ocazii ai. 

Ieri am asistat la o întâlnire magică. Între un elev și un posibil maestru. Deloc convențional, dar capabil să îi învețe Shakespeare și pe unii care au ieșit recent pe cauțiune din pușcărie. Sunt sigură că și pentru Oksana ar merita să o aibă pe Irina în clasă. Până atunci, să vedem cât ține înadmirarea asta. 

Dragă Cici, să știi că dacă rămâneam în România, ți-aș fi trimis-o pe Irina, să se bucure de tine 4 ani. Dar uite, pentru fiecare copil de Adă există un fel de Cecilie, chiar dacă nu ești chiar  tu. Încă te iubesc.

Drag, 

Ada

Related Posts

Tags

Share This

2 Comments

  1. Cristina

    Ma bucur ca vi se potriveste si ii place programul. Noi am facut un an de Write on Q, si daca nu insistam eu sa termine nivelul D1 abandona de la jumatate. “Print si Cersetor” a pus capac la toate, caci cartea era scrisa in limbajul arhaic. Dar poate ca asa sunt baietii. Oricum, si la noi, ce zice mama si tata nu e bine, dar daca aude la altcineva imediat prinde. Uff, greu cu copiii astia care le stiu ei pe toate.

    • Ada

      Cristina, noi n-am facut print si cersetor inca 🙂 mai astept.

css.php
Privacy Policy