Fatigue

6 Nov 2012 by

Zilele trecute, pe când stăteam, ca de obicei, pe o sfoară destul de subţire la o înălţime suficient de mare cât să mă ia ameţeala dacă priveam în jos, străduindu-mă, ca de obicei, să mai ţin în aer toate mingile pe care nu am încotro şi trebuie să le păstrez în mişcare, mi-a venit, vorba cântecului, să dau cu cuţitul în piatră.

Ce atâta blogging, trebuie să ne apucăm de făcut covrigi. Atunci când omul cumpără covrigi nu se aşteaptă să primească vreun croissant spumos în loc de apă, făină, sare, drojdie. Sigur, covrigii sunt banali, nu le poţi da prea multe înfăţişări şi în zilele noastre aparenţa e foarte importantă. Ok, le pui mac, sare, fulgi de ceapă, chimen, susan… Până la urmă e doar cocă. Bună, caldă, aburindă, capabilă să te facă să salivezi instant doar când îi simţi mirosul. Aş vrea să-l văd pe ăla care refuză un covrig cald, fie iarnă, fie vară. Eu nu ştiu prea mulţi.

Mă gândeam deci cum să fac să facem ceva în plus, să las dracu’ scrisul că-mi mănâncă timpul, timp preţios în care aş putea crea ceva mai vandabil, mai… nici nu ştiu cum să-i mai zic, ceva care să aducă profit mai devreme decât 60 de zile lucrătoare sau cândva la Paştele Cailor şi te mai caut eu când mai am nevoie să scrii ceva pentru mine.  Ce ştiu să fac, ce ştiu să fac, mă tot întreb de câteva luni. E clar că trebuie să facem ceva. Îmi bag picioarele.

Nici n-a venit iarna, e vremea asta superbă afară şi eu sufăr de spleen.  Irina nu ştie ce cadou să-i ceară lui Moş Crăciun. E-n vacanţă şi mi-am propus să o duc măcar o zi în oraş, la un film, la un suc. Aşa că trag tare să termin azi emisiunile de săptămâna asta, la cele de săptămâna viitoare mă gândesc săptămâna viitoare.

Sunt oameni pe care-i întâlnesc şi îi invit în arena mea şi-i ascult şi sper că lucrurile pe care ei mi le spun au valoare pentru cei ce ascultă. Sunt norocoasă, de cele mai multe ori. Dar am şi zile, ca azi, de exemplu, când dau peste câte unii care sunt doar chimvale răsunătoare, e ceaţă în minţile lor, sunt goi, goi, goi de conţinut, deşi forma lor e frumoasă. Ce mă sperie cel mai tare e că sunt tineri şi n-au nici o îndoială că lumea le aparţine, au doar certitudini şi ştiu că dacă se comunică bine pe ei înşişi, asta e calea sigură către succes. Şi cred că se comunică bine şi-i învaţă şi pe alţii să comunice la fel, dar din gurile lor nu ies decât dezlânări greu de urmărit şi-n scris, darămite în viu grai…

Nu, eu nu sunt un intervievator intimidant, dimpotrivă, mi s-a spus că am darul de a calma interlocutorul, transmit, paradoxal cu fierberile mele interioare, linişte.

Vânzări, comunicare, dezvoltare personală, NLP… Fraţi români, nu vă supăraţi, nu mai faceţi casele de la acoperiş. Nu dau nume, nu vreau să arăt cu degetul, doar vă rog, când vă simţiţi mai siguri pe voi, întrebaţi-vă, întrebaţi-vă: ce dezvolt? Am ce dezvolta? Şi cum dezvolt? În ce dezvolt?

Scuzati, vă rog, răbufnirea, am trăit două ore de tortură nemeritată, întru străvechea îndeletnicire în făcutul bicelor ce pleznesc din orice.

 

Related Posts

Tags

Share This

css.php
Privacy Policy