Fereastra

7 Sep 2017 by

În dimineața asta m-a luat în brațe și mi-a spus că sunt cea mai bună mamă a ei. Și cea mai frumoasă. Și cea mai drăguță. Pe urmă m-a întrebat ce-am pregătit pentru micul dejun, ne-am consultat ce să-i pun în pachețel. N-a vrut să se îmbrace cu jacheta soră-sii, a zis că trebuie să mai crească un pic, îi e prea mare. Am plecat spre stația de autobuz cu 10 minute mai devreme. I-am promis că la întoarcere îi arăt ceva frumos când coboară din autobuz. Și am ascultat Once upon a dream pe drum și-am luat-o în brațe, că-i era frig, și-am strigat autobuzul, care iar a întârziat. 

“Here, bussy, bussy, bussy! Here, boy!”. Cuminte, autobuzul a venit până la urmă. 

De data asta m-a pupat înainte să se urce, am avut suficient timp. De data asta am reușit să fac o poză pe furate. De data asta, s-a întors spre mine de pe ultima treaptă și mi-a spus “Bye, Mommy! I love you!” . O rugasem să se așeze la geam, să pot să-i fac cu mâna, dar n-a mai găsit loc. Nu-i nimic. N-a uitat să spună “Pa”. Am să mă mulțumesc cu atât. 

 

Și-am plecat spre casă, gândindu-mă la altă fetiță, blonduță, cârlionțată, care acum 10 ani, pe strada Sebastian din București striga și ea după autobuz și se mira de macarale. Azi, fetița cu zulufi poartă geacă de piele și merge pe bicicletă până la școală, cale de aproape 3 kilometri. Are jurnal cu lacăt și multă personalitate. Uneori, prea multă. 

 

 

E bine să ai doi copii. Când primul crește și nu mai vrea să-l ții de mână pe stradă sau să-l duci la școală, ca să nu râdă colegii că vine cu mămica, rămâne Prâslea, să te mai anine o vreme. Dar nici vremea asta nu e eternă. Așa că, dacă obosiți alăptând, dacă vă doare spatele de mers aplecat sau de cărat copilul mic în brațe, dacă vă disperă dinții de lapte care par să nu mai spargă gingiile, dacă visați la ziua în care o să puteți să faceți pipi fără degețele ce se strecoară pe sub ușa închisă de la baie, dacă vă e dor de 8 ore legate de somn, țineți minte de la una mai bătrână, care nu mai are voie să se ducă la școală, sau să scrie despre întâia născută: e o fereastră de timp, care se închide pe la 11-12 ani, poate și mai devreme. Și rămânem așa, în fața ușilor închise, cu ochii la un bilet pe care scrie (uneori cu înflorituri) “Nu sunați (mai ales tu, mami), ies eu din când în când!”.

 

css.php