Fereşte-te de Norul Roz!

30 Jun 2010 by

Într-una din plimbările noastre prin parcul Moghioroş, am încercat s-o învăţ pe Irina Privitul în Poveşti. Teoria este simplă. Oriunde vezi cu ochii, se ascunde un colţ de poveste. Trebuie doar să ştii să priveşti, i-am zis. Uite, te invit la o călătorie pe un covor fermecat, tu poate crezi că e doar un leagăn, dar eu – pentru că ştiu să privesc – văd că e de fapt un covor fermecat. Vino cu mine şi am să te plimb printre nori. Mai sus! Haide, uite ce nor frumos! seamănă cu o pernuţă moale şi roz, vezi, ai grijă, să nu te opreşti pe norul roz, că te ia în braţe şi te adoarme. Dacă vrei să te odihneşti, alege unul alb sau unul albastru. De cei gri să nu te apropii, că mereu le tună şi le fulgeră şi te fac ciuciulete cât ai clipi.

Ei şi uite-aşa, i-am spus că bălţile sunt de fapt oglinzile cerului, iar piticii de grădină nu-s chiar pitici de grădină,ci pitici trimişi în recunoaştere de regele lor să vadă cine are nevoie de ajutor, iar pietrele, alea mici şi albe, puse cu tonele în jurul câte unui copac mai impozant din Cişmigiu, sunt tot nişte piticuţi transformaţi de o vrăjitoare şi nu trebuie să îi luăm de lângă fraţii lor, că se rătăcesc şi nu mai găsesc drumul spre casă. Şi ia uite, ce interesant e uriaşul ăsta, e de fapt paznicul unei insule, iar broasca ţestoasă e cea mai înţeleaptă fiinţă din câte există, pentru că mişcându-se atât de încet, are vreme să se gândească la toate. Una peste alta, i-am făcut capul calendar. Apoi am uitat.

Pentru că momentan trăiesc între două case şi printre multe cutii, Irina s-a refugiat în vacanţă la Buni. Asta înseamnă că nu mai merge la grădi câteva săptămâni şi în fiecare zi mă întreabă la telefon “cum mai stai cu casa?”,  “mi-ai montat lustra?” şi aşa mai departe. Dialogurile noastre sunt de-a dreptul înduioşătoare. Ieri dimineaţă am descoperit că la etajul trei din noul nostru bloc locuieşte o pisică leită Mitz. Are o dungă roz în plus pe spate şi blăniţa ceva mai deasă, ceea ce mă face să cred că nu e tocmai rasă curată, dar ochii, privirea, felul în care îşi linge tacticos lăbuţele sunt atât de familiare, că nu m-am putut abţine să nu mai bocesc încă o tură după copilul meu păros. La telefonul de fiecare dimineaţă am pus-o pe Iri la curent cu ce se mai întâmplă pe acasă. I-am zis şi de pisică, i-am spus că probabil e un frate de-al lui Mitz.

– Mami, nu-ţi face probleme. Îmi ia buni o pisică,  a zis ea pe un ton împăciuitor.

Ieri, pentru că era ziua lui Buni, am pus la cale un complot. Am mers cu Irina la florărie şi am lăsat-o să-i aleagă ce flori vrea ea. I-a ales trandafiri, eu i-am pus nişte frezii, ea a vrut musai un fluturaş rubiniu, eu am ţinut morţiş şi la felicitare şi a rezultat un cocktail de petale, aripioare, hârtie, sclipiri, sclipici, litere scrise stângaci şi multe, multe zâmbete subînţelese. Buchetul a dat-o pe buni pe spate. Ne-a tratat cu sărmăluţe în foi de viţă, suc de piersici şi prăjituri pe alese.  Situaţia era tragi-comică, întrucât eu am un ochi foarte roşu şi dureros (din cauză de curent şi praf) şi nu prea îmi ardea de glume, dar adevărul e că mi-era prea dor de copilă ca să nu profit de ocazia de a petrece puţin timp cu ea. În privinţa ochiului meu, Irina, expertă în ale conjunctivitei, m-a liniştit încă o dată:

– O să te mai doară vreo două zile şi pe urmă îţi trece. La mine aşa a fost.

Apoi a venit momentul să se culce. Dar copilul nu şi nu. “Mami, mai stai”. “Mami, nu pleca”. “Mami, te rog, vreau să fii aici când mă trezesc”.

– Irina, trebuie să plec, tu trebuie să te culci şi eu trebuie să mă duc să mai aranjez pe acasă. Hai, fii fetiţă cuminte.

– Dar, mami… O să-mi fie dor de tine.

– Lasă că ne întâlnim în vis.

– Cum?

– Uite, te duci repede şi te culci. Să adormi până ajung eu acasă. Şi mă culc şi eu puţin şi ne vedem în vis. Te aştept pe un nor. Ce culoare vrei să fie?

– Albastru!

– Bine. Pe un nor albastru.

– Aşa facem.

– Hai, fuguţa, în pat.

S-a aruncat în pat ca-ntr-o piscină, cu ochii strâns închişi, gata să se cocoaţe pe norul albastru, să mă aştepte. Şi azi dimineaţă, când am vorbit iar cu dânsa, am întrebat-o unde a fost, că am tot aşteptat-o pe norul albastru şi n-a venit la întâlnire.

– Mami! M-am oprit pe un nor alb să mă odihnesc, că obosisem. Şi te-am aşteptat acolo.

– A, deci aşa se explică, de-aia nu ne-am întâlnit. Acum ştiu, o să te caut şi pe norii albi.

– Fereşte-te de norul roooz! Că te adoarme, mami! Şi iar n-ajungi la întâlnire.

Aşa am aflat că Irina n-a uitat lecţia de privit în poveşti. Aşa am înţeles că seminţele pe care le sădim în sufletele lor, chiar dacă se ascund o vreme, până la urmă înfloresc. Azi sunt fericită. Deşi am ochiul roşu, tot pot să mă feresc de norul roz…

(poza am găsit-o aici)

Related Posts

Share This

1 Comment

  1. that was really nice

css.php