Fiale vechi loăm

8 Jun 2007 by

– Fiale vechi loăm!
– Ce-ai spus, Irina?
– Fiaaale veeechi loăm! Danii! Atală!

Are dreptate copilul. Destul de des (ca să nu zic zilnic, de câte trei, patru ori) trec pe strada mea colectorii de fier vechi. Irina îi aude şi expresia fiind aceeaşi de fiecare dată, a înregistrat-o. Am intrat în perioada magnetofon, când fetiţa le povesteşte tuturor ce se mai întâmplă în jurul ei.

– S-a lupt căluţu, de toooot. Luat Ana dus la gunoi. La ghenă.

Căruciorul-umbreluţă şi-a dat obştescul sfârşit după doi ani de trambalări infinite, prin portbagaje, cale de avion şi de autocar, troleibuze, autobuze şi chiar tramvaie. Am avut o relaţie frumoasă. Mie îmi plăcea de el că era uşor de manevrat, lui nu ştiu cât i-a plăcut de noi dar a trebuit să ne suporte. Fiind eu relativ mică de statură, probabil inspiram milă ori de câte ori nu aveam soţul prin preajmă să mă ajute la urcat şi coborât din mijloacele de transport în comun. De fiecare dată au sărit să mă ajute bărbaţi de toate vârstele şi de toate culorile. E-adevărat că unii l-au mai smucit, alţii, din exces de zel au tras prea tare de bara de plastic şi au cam smuls-o din lăcaşuri, dar una peste alta, a fost bine. Până acum vreo două luni când a cedat pe la nituri. S-a rupt întâi unul, înlocuit cu succes de doamna Ana (bona din care face Irina cam ce vrea ea) cu un şurub imens pe care doar ea a putut să-l fixeze. Apoi, cu o săptămână în urmă, a cedat în alt punct şi cu acest prilej, copilul scăpat pentru doar o secundă din ochii bonei (mai ocupată cu cheia şi cu căruţul rupt), s-a proptit cu capul în zidul de lângă uşa de la intrare. A fost primul cucui vânăt din viaţa noastră, umflat, bombat, descântat cu linguri de argint şi eşarfe îmbibate în apă. Ca să nu mai plângă şi să accepte eşarfa rece în jurul frunţii, şi mami a trebuit să se lege la cap, şi-am umblat aşa, vreo jumătate de zi, până când nici jocul ăsta de-a piraţii n-a mai fost destul de convingător pentru domniţă.
N-am vrut să mai cumpăr alt cărucior tip umbrelă. M-am gândit că fata e mare şi de-acum mai trebuie să meargă şi pe picioarele ei. Bona mi-a spus însă că după vreo 15 paşi, preferă să meargă pe picioarele altora.
– Tit Ina! Doale pitoalele. Îhîîîîî!
– Ai obosit?
– Ndaaaoooîîîîî…
– Bine, hai în braţe.

Azi aşa… mâine aşa… până când doamna Ana ne-a anunţat că e cam complicat de mers cu tricicleta până în parc şi ar cam trebui căruţ, că încă vreun an de zile mai avem nevoie, că e mică, doamnă, şi oboseşte. Am cedat. M-am dus şi l-am cumpărat pe fratele geamăn al căruciorului umbreluţă, dimpreună cu primul set de cuburi din cele care se pun unul lângă altul pentru a forma o imagine de basm. Când am ajuns acasă, mâam furişat în dormitorul conjugal şi am tras un pui de somn, straşnic păzită de doamna Ana. Ca să nu se prindă copilul că mami e acasă, doamna Ana a inventat o poveste potrivit căreia a venit un băiat şi a adus căruciorul şi cuburile.

– Mami! alt căluţ! A venit baiat ci a adus căluţ nou! ci cubui! îmi tot povesteşte infanta de vreo trei zile încoace.

BuniGabi (Gabica a promovat de la baba la BuniGabi) continuă să o înveţe lucruri folositoare. Ca de exemplu să caute orice băltuţă, cât de mică, fie ea şi de la un pahar cu apă scăpat pe jos, şi să ţopăie (top-top-top) în ea. Dacă nu găseşte băltuţa, sigur găseşte ceva noroi care e şi el numai bun de mestecat cu picioruţele.
Între cele mai importante bucurii ale zilei (pentru că zilele Irinei sunt compuse din bucurii, drăgălăşenii, bunătăţi şi rareori câte o palmă peste mână când nu pricepe şi dă cu piciorul în pisic sau scrie pe televizor cu creioanele cerate) săritul pe salteluţă în parcul Moghioroş e la loc de cinste. Ne urcăm în “taptetei” (autobuzul 173 care ne lasă chiar la intrarea în parc) şi Irina începe să răcnească: “Nu e loc! Log mos doamna, dati loc!” (jur că nu eu am învăţat-o chestia asta, dar ţine de fiecare dată). Dacă nu se ridică nimeni şi uneori chiar şi atunci când avem loc pe scaun, se mai trezeşte câte o doamnă înduioşată să o întrebe: haide, vii la tanti în braţe? Odată chiar s-a întâmplat să o urce pe genunchi un domn, cucerit de părăluţa roz cu onduleuri de sub care zulufii Irinei abia se zăresc.
– Am şi eu una acasă, mi-a zis domnul, ştiu ce înseamnă să mergi prin autobuze cu copilul în braţe.
– Luat nenea baţe! ciripea domnişoara, încântată că de pe genunchii domnului putea să tragă cu ochiul în cabina şoferului, printr-o găurică din perdea.
Dialogurile pe care Irina le are cu necunoscuţii sunt pline de farmec.
– Unde e nenea?
– Care nene?
– Tofelul!
– Acolo, la volan.
– Ina vea ducă.
– Da dar trebuie să mai creşti până când o să conduci…
– Canalul!
– Aha, da, uite un canal.
– Pipi duce la canal!
– Da, pipi se duce la canal.
– Ci caca duce la canal! Uşi!
– Aşa e!
– Tage apa Ina!
– Bravo.
O iau cu greu din braţele şezlongului de ocazie şi coborâm chiar la intrarea din parc, de unde Irina trebuie musai să culeagă beţe mari şi mici, pe care să le vâre prin găurile capacelor de canal, să facă nani. Tot BuniGabi a învăţat-o şi acest minunat joc. Distracţia asta face ca o alee pe care în mod normal am parcurge-o în 5 minute să se transforme într-o călătorie cu peripeţii şi beţe şi căţei care trec cu urechile fluturânde şi privesc circumspecţi potenţialele arme din mânuţele Irinei.
– Pâs, pâs, pâs, scandează Irina, mergând în pasul piticului, cu ochii în toate părţile, după beţe, după băltuţe, după frunze…
– Tace tleaba Ina!
– Ce treaba faci tu, mămico.
– Tleabă! Adută pe mami Ina. Unde e nenea? schimba brusc vorba.
– Care nene?
– Nenea la lută.
– Nenea de la salteluţă te-aşteaptă.
– Doing doing doing! La lută vea ina
– Da mămico, mergem la salteluţă.-
– Ina dă banii!
– Păi ai bani?
– Dă mami lu Ina!

Când ajungem lângă salteluţele cu pricina, Irina strigă tare, din toate puterile:
– Neeeeeeeeeeneaaaaaa! Neeeeeneaaaa!

Asta pentru că în câteva rânduri l-a salutat de mai multe ori şi nu i-a răspuns. De-atunci nu se mai oboseşte să spuna “bună diua!” ci trece direct la atacul vehement: “Neneaaaa, unde eti neneeea?”
Când nenea o ia în braţe şi-o pune pe salteluţă, îşi scoate graţioasă pălăriuţa şi i-o înmânează. Culege apoi toate frunzele de pe saltea şi i le aduce lui “nenea”.
După zece minute de doing-doing, hopa, cade ina, lidică ina, când fermoarul se deschide ca să o smulgem de pe saltea, încep protestele.
– Nu, mami nu! Încă o tulă. Mai tau! Mai tă inaaaa.
– Irina, ieşi afară, acum.
– La lanturi vea Ina. La ten! La găgăite! Ci la machinute. La bacă vea Ina!
Cand toate pretenţiile îi sunt refuzate pe motiv că nu suntem cu tati, nu e duminică, nu mai are mama bani, renunţă, dar numai după ce i se promite că duminică sigur venim cu tati şi ne dăm cu barca şi cu maşinuţele şi cu toate celelalte o mie şi una de metode de scos banii din buzunarele părinţilor.
Apoi Ina vrea îngheţată şi floricele şi acadale, pe care nu le primeşte pentru că se umple imediat de bube. Şi uite-aşa, de la o renunţare la alta, ajunge în braţele bunicii care sigur are ea ceva în sacoşă. Ba un măr făcut cubuleţe, ba nişte căpşuni ori nişte cireşele numai bune de puse la ureche, sau ceva covrigei sau chiar biscuiţi în formă de ursuleţ. Cocoţate pe trunchiurile mari, Irina şi Maria (fetiţa pe care Gabica o ia de la grădiniţă în fiecare zi) fac întrecere, care mănâncă mai repede, mai mult, din bunătăţile aduse de BuniGabi. Acasă nu-s bune cubuleţele de mere (aluncat ina cos), în parc însă sunt minunate.
Am învăţat între timp şi zilele săptămânii. Luni mama pleacă la serviciu şi vine Ana (“Nu pleacă mama ici! Tă cu Ina!), marţi nu se întâmplă mare lucru, miercuri vine maşina cu jucării în parc, joia încă e o zi banală, vinerea mai avem un pic şi se face sâmbătă şi sâmbătăăă … “Megi la Gabi! Huuuuleeeei”. Cât despre duminică, avem program de barcă şi maşinuţe şi gărgăriţe şi toate celelalte minuni refuzate în timpul săptămânii.

Ceilalţi copii din generaţia Irinei au început să întrebe “de ce”. A noastră a rămas cantonată în perioada “unde e?”
Unde e gomotu? Unde e nenea? Unde e miecui (miercuri)? Unde e culoiele (culorile)?
Unde e machina cu căii (maşina cu jucării)…
– Oare când o să întrebe şi ea “de ce” în loc de “unde e”, îmi întrebam soţul mai deunăzi.
– N-are nevoie să întrebe de ce. Probabil că gândeşte cam aşa: Tu zi-mi mie unde e, că pe urmă mă descurc eu.

Mergând cu Irina în braţe, spre dragul de 173, maimuţica obraznică se agaţă de părul meu şi trage şi trage până aproape îl smulge. Când vede că-mi dau lacrimile de durere (mă grăbesc, vreau acasă, pierdem autobuzul) schimbă registrul şi începe să-mi mângâie câte o şuviţă.
– Măi, măi, mami!

Şi-atunci mă topesc.

Related Posts

Tags

Share This

css.php
Privacy Policy