Ground team

3 May 2017 by

Ca să pot eu să plec de acasă o săptămână, mulți adulți au trebuit să-și rupă un pic din timpul lor, doar ca să se asigure că mica noastră familie continuă să funcționeze. 

Mrs. E a fost responsabilă cu adusul fetelor acasă. Nu atât pentru că Irina n-ar fi fost în stare să vină acasă cu Lia, până la urmă drumul de la școală până acasă e doar o potecă peste un câmp, dar mașini circulă cu viteză destul de mare și prin complex, așa că un ochi de adult nu strica. Mrs. E le prelua din curtea școlii, pe drum făcea un pic de conversație cu ele și venea cu ele până la ușă. Se asigura că intră în casă și că totul e în regulă în zona noastră (uneori ne mai trezim cu echipe swat și polițiști și pompieri în fața casei, pentru că vecinii noștri iubesc viața și înțeleg să se bucure de ea în fel de fel de moduri, dar despre asta în alt episod.)

Cum intrau pe ușă, consemnul era ca Irina să sune la Laur. Check, check, pa. Apoi venea Iuliana, mama Dianei, prietena cea mai bună a Irinei și vecina mea de vis-a-vis. Rolul ei, extraordinar de important, era să se asigure că fetele mănâncă de prânz și apoi să le ia la ea acasă până la cinci când venea Laur. Lia și mâncatul ar putea face subiectul unui roman fluviu, nici nu vreau să vorbesc despre asta, zic doar că se pare că sub privirile atente ale Iulianei a mâncat fără să crâcnească. Bine, dar cum ai făcut, am întrebat-o. I-am zis să se grăbească să termine de mâncat că în România se face noapte și trebuie să vorbim cu mami. Și pe urmă se termină și programul de la Tree House. Ei, cu așa argumente, copila se executa. Odată transferate în casa Iulianei, ne vedeam câteva minute în fiecare seară pe Facebook video call, cât să apuce să se plângă nițel una de alta și apoi să afle ce le-am mai luat de pe unde m-am preumblat. Nu cred că au durat mai mult de cinci minute pe zi discuțiile noastre, dar au fost esențiale. Discutasem cu două mămici de prietene de-ale Liei să o mai scoată la joacă din când în când, ca să îi mai ia gândul de la absența mea. S-au întâlnit, s-au jucat, timpul n-a trecut greu pentru Lia, așa cum mă îngrijorasem eu. Irina a fost fericită să petreacă mult timp cu Diana și de când m-am întors observ că sub influența Dianei, a început să deseneze. Și desenează chiar bine, spre surprinderea mea. 

La cinci, Laur își relua atribuțiile. Am avut grijă să le las mâncare gătită suficientă pentru o săptămână – nimic special, eu mereu gătesc o dată pentru toată săptămâna. Am notat pe calendar când trebuie udate florile, când trebuie verificată apa pisicii, am rugat-o pe Lia să taie fiecare zi din calendar până la întoarcerea mea și pentru miercuri 26 am pus un sticker care îi arăta ei că atunci se întoarce mami. Pe același calendar erau trecute activități pentru perioada de după întoarcerea mea, așa încât fetele să știe că viața merge înainte, nu se oprește pentru că mama lipsește. 

Ce m-a impresionat a fost reacția celor de la școala Liei când am anunțat că voi lipsi o săptămână și pentru orice urgență trebuie să îl contacteze pe Laur. Educatoarele mi-au mulțumit că le-am spus că plec, mi-au zis că uneori copiii au reacții neobișnuite la plecările unui părinte și dacă ele nu știu ce se întâmplă nu pot ghici cauza. Una dintre ele mi-a dat voie să o caut pe Facebook (nu prea se practica treaba asta, se consideră conflict de interese și dacă inviți o profesoară la o cafea) și ne-am împrietenit așa încât să îmi poată trimite mesaje în caz de ceva. Cealaltă, de față cu mine, în ziua plecării mele, i-a spus Liei: “Știi unde să vii dacă ai nevoie de o îmbrățișare ca din partea lui mami, da? Am eu o mulțime.”

Am fost fericită să văd că Lia e susținută din toate părțile, pentru că de reacția ei mi-a fost cel mai teamă. Irina e mai obișnuită cu plecările mele, cât am lucrat la radio am călătorit destul de des, chiar și în afara României, dar pentru Lia era o premieră absolută lipsa mea de acasă. Am primit un singur mesaj, sâmbătă, în care mi se spunea că Lia e ok, se distrează la școală, nu e tristă și totul e conform planului. La întoarcerea mea, Mrs. H mi-a povestit că în prima zi după plecare, Lia era un pic tuflită și când a văzut-o așa, într-un colț, s-a dus și i-a zis: Lia, tu știi că eu și mami suntem prietene pe Facebook. Vrei să-i trimit o poză cu tine așa tristă? Nu știu eu cât știe Lia ce înseamnă asta cu prietenia pe facebook, dar se pare că a contat. S-a scuturat fetița mea și și-a văzut de joaca ei. 

Bety a avut grijă să treacă pe la mine pe acasă din când în când, să se asigure că ai mei sunt bine și nu au nevoie de nimic. 

Una peste alta, simt că reîncep să am și eu un sat, un sistem de suport, ochii în plus atât de necesari fiecărei mame de copii mici. Desigur, aș face exact același lucru pentru fiecare dintre femeile acestea care m-au ajutat acum. Cause it takes a village to raise a child

Vă mulțumesc, Doamnelor, fără voi ar fi fost mai complicat. Și mulțumesc, Laur, că am putut pleca liniștită știind că tu te descurci cu fetele, cu peștii, cu pisica și cu doamnele din echipă!

Cum spuneam, începem să ne așezăm. Și e adevărat că pentru toți cei ce emigrează, e nevoie de o întoarcere în țara de origine, pentru a-și accepta desprinderea. Marina, pe care o iubesc tare, și care e plecată în Australia de nici nu mai știu câți ani, îmi spune că primii cinci ani sunt cei mai grei. Așa e, mi s-a spus din mai multe părți, ești considerat nou venit cam cinci ani de la aterizare. Eu sunt la mijlocul acestui drum și deja încep să mă simt mai bine. 

Sper în zilele ce vin să apuc să vă povestesc despre grădina mea minunată, mică, aproape cât o batistă, care mă scutește de multe posibile cheltuieli pe terapie. 

Acum însă mă pregătesc de Concertul de Primăvară al grădiniței Liei, la care trebuie să mă duc negreșit! 

Pe curând, prieteni, pe curând!

Related Posts

Tags

Share This

7 Comments

  1. Cristina

    Zau ca am probleme cu hormonii 🙂 plang din orice si de fericire si de tristete :). Ma bucur ca a inceput sa se contureze viata ta de expat, ma bucur ca ai revazut prieteni si locuri de acasa, ma bucur cand citesc cuvinte frumoase care imi dau sperante ca va fi bine pentru noi toti cei care emigram 🙂
    Ce frumos au reactionat cei de la scoala, chiar frumos. As da orice sa dau si eu peste oameni asa frumosi si care dau dovada de implicare in cresterea copiilor 🙂

  2. Anca

    La jumătatea celor 5 ani, către ce destinație ai considerat că te duci acasă? Spre România sau Canada? ☺️

    • Ada

      paradoxal e ca am plecat de acasa spre acasa si m=am intors tot acasa… Eu cred ca in ziua de azi nu mai exista un singur acasa.

  3. Daca stau sa ma gandesc, cam asa a devenit si la noi. Am fost acasa dupa 2 ani, a fost probabil necesar, parte din terapia de “desprindere”. Cand am fost dupa 5 ani, eram deja “turisti”, “acasa” era deja Canada. Banuiesc ca e un proces absolut normal, doar durata se schimba, depinzand de ce ai lasat in urma si ce asteptari ai de la ce e in fata ta. Ma bucur ca ai putut sa mergi si ca a ajutat! 🙂

  4. Mihaela

    Draga Ada, de doua ori am scris un mesaj si apoi l-am pierdut cu figurinele de verificare… am renuntat, dar azi reiau si iti spun ca m-am bucurat enorm ca te-ai reconectat cu pamantul romanesc!
    Sa mai faci asta si vreau ca prietenele tale sa apeleze si la mine, fiecare poate contribui putin financiar si se face imediat de o bucurie mare! Mi-ar face o deosebita placere! Nu e nicio rusine sa iti fie dor maxim de tara si e evident ca te trage inapoi costul transportului, dar nu esti singura! Suntem si noi, prietenii virtuali, aici!

    • Ada

      Multumesc, Mihaela, imi pare rau de povestea asta cu figurinele nu ma pricep sa fac altfel.

  5. Mama ramane tot mama. Este foarte dificcil in ziua de astazi sa poti creste copiii asa cum se cucvine, sa le oferi tot ceea ce au nevoie, fara a face compromisuri. Si din pacate, delagatiile fac parte din aceste momente necesare, care totodata mi se pare ca-i si maturizeaza putin pe copiii nostri.

css.php Privacy Policy