Guest Post: Pastile de dor de mamă

3 Oct 2012 by

Shirina este naşa Liei. O ştiu de când era mică. Practic, mama ei m-a crescut profesional pe mine. M-a luat de pe băncile facultăţii şi nu s-a lăsat de capul meu până n-am făcut totul cum trebuie. De la colaborarea pe nimic cu Radioul, până la licenţa trecută cu brio şi tot parcursul meu spre locul în care sunt azi. Denise, mama Shirinei, e o persoană fermecată, le ştie pe toate, a fost cel mai bun coordonator de secţie de reporteri de teren din câţi a văzut postul ăsta de radio şi recunosc cinstit că până în ziua de azi, deşi ne cunoaştem de aproape 20 de ani, tot dumneavoastră îi zic. Ne era frică de ea. Gata, am zis. Nu era bine s-o superi pe Şefa, că doar se uita pe deasupra ochelarilor la tine şi îngheţai. De jenă că ai făcut o asemenea prostie, indiferent care era prostia aceea. Dincolo de latura şefească, însă, eram martori zi de zi la creşterea Shirinei. “Ce faci, pis?” Aşa începea fiecare convorbire telefonică între mamă şi fiică. Aveam 21 de ani şi mă gândeam că mi-aş dori şi eu să fiu o astfel de mamă. În toate delegaţiile în care am fost, fetiţa Shiri  era în gândul mamei. Mi-o aduc aminte pe Şefa culegând cu degetele ei lungi câte o brăţară delicată din murine, sau o broşă mică, ori ceva, orice, care să fie dus fetiţei. Apoi Şefa a început turele de corespondent la Paris şi în lipsa ei eram cu toţii un pic dezorganizaţi, un pic împrăştiaţi, un pic… Din perioada aia am însă scrisorile pe care ni le trimiteam. Şefa era un pic şi mama mea. Ea a zis prima “Ăsta e bun, ia-l!”, ea a clătinat prima din cap când a aflat că mă mărit cu cine nu trebuie, ea a plâns de bucurie când am luat premii, ea m-a certat când am fost căscată, ea m-a sfătuit când mă simţeam pierdută. Mi-a găsit casă când n-am avut, extra joburi când trebuia să-mi plătesc chiria, doctori când m-am îmbolnăvit. A fost la spital când s-a născut prima mea fată. M-a luat de la aeroport când m-am întors din Anglia, frântă şi fără nici un orizont. A fost la spital şi la al doilea copil. A fost acolo, mereu. La nunţi, la botezuri, la petreceri, la bucurii, la supărări. Şi când s-a născut Lia, i-am propus să-i fie naşă. A zis da, cu drag, o botezăm. S-o boteze Shiri! Fetiţa Shiri e azi o femeie superbă. Am făcut curat prin sertarele de la birou şi am găsit felicitări de ziua mea semnate de Shiri pe când era mică şi scrisori de la Paris şi mărţişoare şi tot felul de mărunţişuri. Şi mi-am dat seama ce frumos ni s-au împletit vieţile, cum am fost unele pe lângă altele atâta vreme dulce, că eu n-o pot numi amară. Între timp, Şefa a devenit Nana. Shiri a devenit Naşa. Dar Nana rămâne un reper în tot. Înainte să fac orice, o întreb: Dumneavoastră ce aţi face (da, ştiu, nu pot altfel, rămâne Dumneavoastră până mor eu)?

Ei, cum spuneam, eu mâine plec în delegaţie, până luni. Jale mare la mine acasă, ce ne facem, mi-a zis Irina, tu nu te gândeşti cum trăim noi fără tine? Ce o să se facă soţul tău fără tine? Şi cel mai tare vor suferi cei mai mici dintre noi, adică Lia. Şi eu, a recunoscut, în cele din urmă. Lasă, zic, nu sunteţi singure, vine Flori şi sâmbătă, duminică vine Nana, luni sunt acasă. Stând de vorbă cu Shiri, care voia să vină să-şi vadă fina, i-am spus că plec şi că Irina e tristă şi că am inima strânsă în privinţa Liei… Aşa am aflat despre pastilele de dor de mamă. Şi pentru că ideea e faină, am rugat-o pe Shiri să povestească în cuvintele ei ce e cu pastilele astea de dor de mama, că, cine ştie, poate vă foloseşte.

“Cand eram eu mica, mama avea o alunita albastra chiar pe degetul de la mana stanga. Adevarul este ca ea inca o are, numai ca, in acea vreme, pentru mine alunita avea o insemnatate mistica. Credeam cu tarie ca asta insemna ca mama mea fusese aleasa pentru ceva anume si ca nimeni in lume nu mai avea o alunita de zana ca a ei. Obisnuiam sa am cosmaruri ca o pierd, iar cand ma trezeam tot ceea ce imi aminteam din vis era alunita albastra pe care o visam. Noroc ca atunci cand ma trezeam, mama era langa mine ca sa ma gadile pana ramaneam fara rasuflare, de ras.

 Ii compuneam mamei poezii si cantecele de dragoste care au ramas pentru posteritate datorita lui tata, care, cu acuratetea unui scrib din Antichitate, asternea pe hartie ceea ce dorul de mama zamislea in mintea mea de copil.

Mama avea un serviciu greu la radio. Pleca dimineata si o mai vedeam seara tarziu. Mai pleca uneori si prin delegatii, zile la rand, in tara, prin strainatate. La telefon vorbeam mai greu sau deloc, inca nu aparusera miraculoasele telefoane mobile.

Asa au aparut pastilele. Intr-o vara, mama a lipsit mai mult, iar eu am stat la bunici. Eram de neconsolat, orice moft mi se facea, nu reuseam sa scap de melancolia capricorneasca. Inghetata nu mai avea gust, cuburile de lego isi pierdusera culoarea, vinilurile cu povesti le auzeam fara sa le ascult.

Intr-o zi primim telefonul. Intai mama vorbeste cu bunica si apoi receptorul ajunge la mine.

-Dar, mami, cand vii? Ai zis ca nu stai mult!!

-Mama mai are treaba, uite cate locuri frumoase am vazut, o sa-ti arat pozele si o sa-ti aduc ceva frumos.

-Dar nu vreau nimic, eu te vreau pe tine!! Nu mai pot sa te astept.

-In cazul asta, nu avem de ales. Vezi ca i-am trimis bunicii o cutie cu medicamente. Trebuie sa le iei neaparat, sunt pastile de dor de mama. Una pe zi si vei vedea ca o sa te simti mai bine si mama o sa ajunga acasa cat ai zice “peste”.

De atunci, in fiecare dimineata, la ceiut, bunica imi dea pastila minune. Ca prin farmec, cheful de viata mi-a reaparut.

Stiti cum se cheama pastilele de dor de mama? Am aflat si eu muuuult mai tarziu. Vitamine.”

Să vă mai spun că de două zile îi administrez Irinei pastile de dor de mamă şi că azi am plecat repede şi am uitat să-i dau pastila şi m-a sunat, disperată, să afle unde e flaconul?

Whatever works, people! Whatever works.

Să fiţi cuminţi până mă întorc, că multe vor fi de povestit.

5 Comments

  1. Geniala ideea!
    Drum bun, Ada! Sa-ti placa!

  2. Ce oameni frumosi … toti din poveste! 🙂
    Delegatie usoara, ca sa zic asa! 🙂

  3. Teo

    Si noua ne va fi dor de tine, de postari…zilnic deschid blogul sa vad ce ai mai asternut. Dar timpul va curge repede, ne vom umple cu experiente noi, si eu si tu si fetele.
    Plimbare placuta, sa faci multe poze, sa te intorci cu “atentii” pentru toata lumea, chiar si virtuale.

  4. Ce inventie minunata, patilele astea!

css.php Privacy Policy