Hai să ne jucăm, pinţeselol!

15 Feb 2008 by Ada

Ana: Eu sunt prinţesa Yasmin!
Mama: Şi tu ce prinţesă vrei să fii, Irina?
Irina: Ăăăăă… Belle!
Andrei: Si eu ieream pinţu!
M: Da, Andrei, tu erai prinţul.
A: Hai să ne jucăm, pinţeselol!

E opt si douăzeci. Ne târâm fără entuziasm pe Iuliu Maniu. Astăzi Ana a adus cu ea cărţi de joc cu prinţese dar oricât ne-am strădui, nu reuşim să găsim reguli simple de joc pentru toată lumea.
– Aaaaa, uite-o pe Algăpazăpada! exclamă Andrei fericit.
– Pe cine?
– Pe Al-gă-pa-ză-pa-da, incantează pinţul convins că altfel nu poate să spună.
După circa 45 de încercări nereuşite, a renunţat şi la jocul de cărţi cu prinţese şi la lecţiile de dicţie (“Zi albă!” “Alba” “Ca” “Ca” “Zăpada!” “Zăpada!” “Albă-ca-zăpada!” “Algăpazăpada! Nu pooooooot”).
Irina n-a vrut să iasă din casă decât cu o pisică de pluş, înfiorător de asemenănătoare cu realitatea. E tigrată şi seamănă cu Pisa Potaissa de la Buni Gabi. După ce a stat pe capul tuturor copiilor, pisica a aterizat pe umărul meu.
Apoi brusc am fost transformată în mama-raţă-de-culoare-roşie, prinţul Andrei a devenit răţuşca mică uite-atâtica-verde, Irina a vrut să fie albastra iar Vali s-a declarat şi el tot de roşu. După ce au măcănit fericiţi vreo câteva secunde, s-a stricat prietenia. Pentru că răţuşca verde a pus o aripioară pe mama-raţă şi răţuşca albastră a început să plângă.
– Ia mâna! E mami mea! Nu e mami ta!
– Ba e şi mami mea! Că sunt răţuşcă! Mai bine pe mine transformă-mă în broscuţă.
– Hocus-pocus-preparatus-oacoac-ding! Eşti broscuţă!
– Oac! Oac!
– Şi-acum te pup şi te faci prinţ!
Raţa albastră iar a sărit!
– Nuuuuuu nu îl pupa pe eeeeeel!
– Stai, Irina, că te pupă mama şi pe tine! Gata, acum Andrei e prinţ şi Irina e broscuţă! Şi dacă te pupă prinţul te transformi in Belle! Ia pup-o prinţule!
Broscuţa s-a întins la pupat, cu buzele ţuguiate, gata să pupe pe unde nimerea.
– Nu pe guriţăăăăă, a protestat prinţul!
– Nu pe guriţă! am sărit şi eu.
– Da eu îl puuuuuup!
– Ba el trebuie să te pupe că aşa era povestea…
În sfârşit. S-au pupat. Prinţesa Belle si prinţul Andrei s-au cerut apoi a fi transformaţi în pisici. Apoi în căţei. Apoi în soldaţi… Apoi…
– Wow, un pod! cum se cheamă apa asta, Irina?
– Dâmvobiţaaaa.

Pe urmă şi-a amintit că ea nu vrea la grădi. Vrea să se întoarcă acasă, acum. Nu-i place la grădi.
– De ce, mămico? Te bate cineva?
– Da!
– Cine?
– Toată lumea.
– Şi te bate rău, rău?
– Da!
– Bine. O să ne întoarcem acasă.
– Acum!
– Nu chiar acum că eu trebuie să merg la serviciu. Dar dacă ţii musai să te întorci acasă acum, ok, lăsăm copiii la grădi şi pe tine te duce Domnul Nicu acasă şi mă aştepţi în faţa blocului! Treaba ta, pe frigul ăsta o să îngheţi.
– Da’ stau cu tati!
– Nu se poate că şi tati merge la serviciu!
– Da’ nu vleaaaau la glăăăăădiiiii! Da’ te-aştept în faţa blocului!
– Păi durează, măi, mamă… vrei să îngheţi acolo?

Doamne, dă-mi înţelepciunea să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, am început incantaţia în gând. Dă-mi, Doamne răbdare…
– Andrei, STAI JOS!
… Şi ajută-mă, Doamne, să conving copila aceasta că n-are ce să facă decât să meargă la grădiniţă.

Tot drumul a plâns. La grădi a mai tras un bocet. A luat-o până la urmă educatoarea să-i arate ceva şi-am putut să plec, deloc elegant din partea mea.
La birou, Ştefan mi-a spus că pe fiu-său l-a convins să meargă spunându-i că pentru că se duce zilnic la grădi primeşte un salariu (alocaţia de stat).
Am să o încerc şi pe asta.
Dar e greu să pleci ştiind că prinţesa Belle plânge neconsolată, dimpreună cu “răţuşca abastlă” în sufletul aceleiaşi fetiţe.