Hakuna Matata!

13 Jan 2014 by Ada

A fost un week-end grozav, cu aşa mult soare cât nici nu îndrăzneam să visăm. Dar încă se întunecă la ora 17.30, aşa că duminică am declarat Movie Night. Dacă n-ar fi avut bube amândouă, am fi comandat şi o pizza sau poate am fi făcut pop-corn, dar încă înfloresc chestii pe dânsele, în ciuda siropurilor şi picăturilor, deci am amânat pizza. 

Am văzut Regele Leu. Liei îi plac leii, are o pasiune pentru leuţii ei, aşa le spune. Are trei figurine, mama leuţ, tata leuţ şi puiul de leuţ. Îi plimbă peste tot prin casă, îi pierde în mod constant, ba pe unul, ba pe celălalt, şi apoi să vedeţi ce bucurie, când îi regăseşte. Eh, ele au stat cuminţi pe canapea la primul film din ultimele 10 zile şi s-au bucurat de desene, eu am ascultat doar cu o ureche şi am stat de vorbă cu soţul. Suntem acum într-o perioadă în care punem chestii la cale, mai schimbăm păreri, planuri, avem de vorbit. Pe fundal însă, se auzea Hakuna Matata, acest Supercalifragilisticexpialidoucious al anilor ’90. 

A urmat apoi seria de urlete de seară (e într-o perioadă plângăcioasă, nu vrea să se culce, nu vrea să plece Irina la şcoală, nu vrea să plece mami, să plece în schimb Flori şi Ioana şi Buni, ce atâtea vizite, plecaţi la voi acasă, le-a zis de-a dreptul) şi în cele din urmă s-a făcut linişte. Asta nu-nseamnă că nu m-am împiedicat de vreo 3 ori de ghiozdanul Irinei, în goana mea spre patul în care mititica se zvârcoleşte şi plânge şi se scarpină de mama focului. Ultima oară m-am împiedicat pe la ora 6.30 azi dimineaţă. Vai ce jale şi ce lacrimi, era Lia de o tristeţe palpabilă, puteai s-o tai cu cuţitul ca pe ceţurile verzi printre care vezi că nu mai vezi, vorba cântecului. 

M-am ghemuit în patul ei, am mângâiat-o, i-am spus Îngeraşul, am pupat-o. Nimic. Nu viau să peci, nu viau să pece nici Ilina, unde e Lililinaaa aaaaaaaa. 6.30, remember? Cred că vecinii mei mă iubesc foarte tare. 

Am luat-o în patul mare, am stat cu ea ca pe vremea când era bebe şi avea colici şi am repetat mantra tuturor dimineţilor: mama vine repede, Irina trebuie să meargă la şcoală şi mama trebuie să meargă la lucru, dar venim repede şi tu rămâi cu Flori şi … 

Degeaba. Dă-i şi urlă. Ea urla în urechea mea, eu urlam în gând, blestemând ziua care s-a făcut luni şi e târziu şi n-am benzină şi azi vin şi gunoierii şi ce mă fac eu cu emisiunea aia cu deadline marţi, ah şi copilul ăsta nu mai tace şi Flori nu mai vine…

Eram într-o neagră depresie, până când, ieşind din benzinărie cu o cafea şi două croissante în  mână (acasă nu apucasem nici să mănânc, nici să beau cafea), am ridicat ochii spre cer şi am apucat să văd răsăritul.

Nu ştiu ce am făcut să merităm o primăvară atât de grăbită. Nu ştiu, dar sunt recunoscătoare pentru fiecare zi caldă, pentru fiecare zi luminoasă, pentru fiecare minut în care pot să stau ca wall-e la soare, să-mi încarc bateriile, eu, cea atât de dependentă de vreme, de vremuri… 

Cu cafeaua frigându-mi podul palmei şi cu ochii la cer, am stat aşa, preţ de trei secunde şi-n minte mi-a revenit refrenul serii. Hakuna Matata! 

Ce mici şi neînsemnate sunt grijile mele! What a wonderful phrase!  Ce bine că nu-s decât nişte bube de la mandarine cred, lasă că îmi spune mie diseară doamna pediatru! Hakuna Matata!

Şi ce dacă nu ştiu ce fac cu emisiunea aia de mâine, e doar o emisiune, am mai făcut eu emisiuni şi până la urmă cât o să mai fac emisiuni? Ain’t no passing craze… 

It means no worries, for the rest of our days… It’s our problem freeeee, philosopohyyyyyy….

Hakuna Matata! Sper să mă ţină. 

Pe scurt: e un început de an ca o primăvară, avem un serviciu şi ce pune pe masă, acasă e cald (deh, caloriferele sunt la maxim), maşina merge, mai am 5 zile şi sper să scap cu bine de cumpăna de la 8 ani (într-unul din episoadele următoare vom povesti şi despre cumpăna de la 8 ani) şi cel mai important, cel mai important e că suntem sau măcar ne străduim să rămânem veseli şi senini, exact cum e cerul în dimineaţa asta. 

Hakuna Matata, people! Count your blessings.