Halloween la noi acasă
Dacă ne citiți de ceva vreme, poate știți că nu-mi plac sărbătorile inventate, împrumutate, hibridizate la noi acasă prin forța hypermarketurilor. Deci nu-mi place sfântul valentin, nu mă dau în vânt nici după halloween. Îmi plac torturile în formă de inimioară de la Agapitos, comandate prin bătaie de gene către iubit de 14 februarie și îmi plac dovlecii sculptați, pentru că să știți, când afară e frig și plouă și nu mai există nimic de decupat din hârtie, cei mici ar decupa orice, până și dovleci. M-aș rezuma, însă, la această activitate creativă, nu simt nevoia să mă costumez, nici să fac bal sau carnaval de ziua tuturor sfinților, mai degrabă aș roade ce-a rămas din dovleac; dacă puneți zahăr și scorțișoară, e chiar bun.
Dar grădinițele din România au și ele nevoie să le umple timpul plozilor cu ceva, așa că îi învață chestii.
Să-și facă măști. Să scrie invitații. Să organizeze petreceri. Să nu se lase până nu petrec, fie că petrec doar ei în sinea lor.
Ieri Irina m-a anunțat în scris (o, da, îmi scrie zilnic) că în seara asta e bal mascat.
Eu am avut așa o zi… cum să vă spun. O zi în care am făcut multe, deși nu se vede mai nimic. Dar au fost multe. Și era șase și jumătate. Și taman atunci mă sunau oameni dragi, cu care voiam din tot sufletul să vorbesc. Și ei abia intraseră pe ușă. Și Lia abia se trezise dintr-un somn în care alunecase împotriva voinței mele, pe la ora cinci. Și fusese un apus superb.
Și se termina ziua și mă bucuram.
Deci nici un chef de petrecere.
Pe la ora nouă, după ce l-am admirat pe a mic de mână (scrie frumos de când e la aftăr, cum zice ea), după ce am cercetat cu atenție testul la care a luat minus FB (cum adică minus FB, ce e aia minus, de ce minus, adă să văd, de ce ai luat B la ăsta, despre ce e vorba, stai că-ți zic eu cum trebuia să faci ca să fie FB, de fapt habar nu am, pfoaaai de mine ce teste dau ăștia, lasă, mămico, minus FB e aproape perfect!) după ce am scobit prin portofele după 64 de lei (caiet și manual de engleză, taxă de participare la două concursuri școlare PLUS nu știu ce carte poștală de la Crucea Roșie), după ce ațipise până și Lia, am insistat să se culce și Sora cea Mare.
Dar Sora cea Mare avea alte planuri. A învățat să se deplaseze foarte rapid prin casă. Aleargă așa, cu pași mărunți, precum chinezoaicele, ori cel puțin așa încearcă ea să pară, rezultatul pașilor ei repeziți pe parchetul nostru în vârstă de 40 de ani e echivalentul trecerii unui elefant printr-un magazin de porțelanuri. Face o tură până la bucătărie. Să bea apă, cică. Apoi încă una. Să arunce șervețelul în care și-a suflat nasul. Și-ncă una! Deja nu mai știu motivul. Pentru ca în cele din urmă să aflăm ce meșterea.
Pentru cei cu probleme de vedere, o mică legendă. Pe masca Irinei scrie: “buhuhu, halauin (abia a început engleza!) ne dați ori nu ne dați fasole cu cârnați.”
Ok… am mimat panica, frica, surpriza și celelalte emoții de sezon, apoi am insistat să se ducă la culcare. Nu numai că era târziu, dar eu aveam treabă cu galeria de poze (pe care am și făcut-o fiartă, am lăsat trei copii pe dinafară, shame on me) și nici un chef de făcut precum fantomele cumplite pe lângă camera în care abia adormise bebelușul.
La zece minute după ce am trimis-o a mia oară la culcare, mi-am dat seama că-s o mamă nașpa. Copilul îmi spusese în atâtea moduri că vrea și ea să aibă un fel de party de halloween, inclusiv în scris dar și prin viu grai, body language și acțiuni independente și noi nimic.
Am scuturat soțul. I-am pus în cap un cearceaf cu dungi colorate. I-am strecurat în mână cea mai mare lanternă din casă. Mi-am tras și eu o pătură pe ochi și ne-am dus s-o speriem și s-o gâdilăm. Evident, n-am reușit s-o speriem. Laur a reușit să dea cu capul în tocul ușii și apoi să-i scape lanterna în creștet. Se mai întâmplă, în învălmășeală, pe-ntuneric. Dar cât am râs până am ajuns la ea în cameră… cât am râs la ea în cameră și din nou, între noi, în sufragerie… toate astea la un loc fac cât un bal întreg cu costume elaborate.
Și nu puteam să nu vă povestesc această mică istorie, pentru că face parte din seria de epifanii “ascultă-ți copilul!”. Deci azi le dăm fasole cu cârnați, că așa a comandat stafia.
Have a nice day!
Related Posts
Tags
Share This
Frumos, sa aveti pofta:)
Cand e Haloween-ul cineva sa-mi spuna pe ce data!
Minunat! Ce-mi place seria asta, d`ale dansilor!
Pofta mare sa aveti!
Bu!
Multumim, a fost bun!
Nu stiu alții cum sunt, dar la noi la țară (jud. Alba), când eram copil, se practica obiceiul cu dovlecii decupați. Nu sunt sigură dacă era 31 octombrie, s-ar putea să fi fost un pic mai devreme, de Sf. Dumitru, atunci când e si obiceiul cu focurile. Oricum, toată lumea avea dovleci cât mai înspăimântători pe stâlpii de la gard, cu câte o lumânare înăuntru. Si după ce se însera ieseam afară si fiecare copil avea câte o minge mare făcută din cârpe îmbibate în motorină si legată bine cu sârmă, cu un mâner lung de sârmă. Aprindeam mingile de cârpă si ne învârteam cu ele în cerc – vă dați seama, cred că acum am lesina cu toții dacă ne-am vedea copiii jucându-se cu cârpe îmbibate în motorină si aprinse! Dar atunci era normal, părinții ni le pregăteau, îl băteam pe tata la cap cu o lună înainte să-mi facă una mare care să ardă bine. Se zicea că iesim la sitirit În timp ce învârteam mingile alea de foc în jurul nostru si deasupra capului cântam si un cântec: Sitiritu ritu/c-a murit dumitru/pe-o scândură lată/cu gura căscată :))
Băieții mai mari mergeau în jurul satului si făceau focuri serioase, cu ce găseau, paie, lemne, cauciucuri…Era super distractiv. 🙂
Manuela, tocmai de-aia n-am tropait prea tare cand a venit vorba de cioplit dovleci. Dar in meniu mai era si o cina la lumina lumanarilor, in timpul careia sa spunem povesti de groaza. ei, uite, asta nu mi-a mai picat bine…
cat e de fun halauinul: http://www.youtube.com/watch?v=QwOzHzO_8lg&feature=player_embedded
noa… hai sa nu exageram, ok?
Foarte frumos , felicitari pt articol!
multumesc
eu n-am exagerat nimic, asta e realitatea. din pacate… si mai trist e ca majoritatea o ignora, prefera sa creada ca asa ceva nu se intampla. pana cand li se intampla lor. nu-s paranoica, nici pe departe, dar uitandu-ma in jur (nu ma refer doar la a noastra tarisoara) ma apuca groaza. de cand cu relativizarea binelui si raului, lumea a luat-o razna cu o viteza care creste exponential.
nu ma supar daca nu-mi va fi publicat raspunsul, e mai mult pentru gazda decat pentru musafiri 🙂