I never promised you a rose garden

5 Dec 2007 by Ada

Încerc din răsputeri să-mi amintesc dacă anul trecut, de Moş Nicolae ne-am agitat în vreun fel. Pare-mi-se că nu, era prea mică. Dar anul ăsta… eeee, anul ăsta deja discutăm de la egal la egal, categoric şi fără loc de echivoc.
Duminica trecută, după ce mi-a scos sufletul în parcul Sebastian, cu tricicleta deja faimoasă, ca să-i umplem duminica după-amiaza şi să mai rămână măcar tocurile uşilor nepictate, i-am oferit două posibilităţi de umplere a timpului până se face luni şi merge la grădiniţă (uraaaaa, hip, hip, ura!): mergem la luminiţe sau mergem la biluţe.
Luminiţele ar fi fost pe Magheru după umila mea părere, unde în alţi ani chiar era plăcut să te plimbi de la Romană până la Unirea. Biluţele erau la mall, ceea ce presupunea nu doar taxa pt locul de joacă îngrădit ci şi ceva fise pentru diverşii Winnie the Pooh pe care musai trebuie să-i călărim, ca să ne simţim bine.
Evident, a ales biluţele.
Am zis ok, la biluţe mergem, îmbrăcarea, încolonarea şi înainte, marş.
Era târziu şi era destul de frig, aceeaşi socoteala şi-o făcuseră probabil şi alte mame aşa că am găsit locul de joacă mai mult decât aglomerat. Dar asta pentru Irina nu a însemnat nimic.
Am stat pe margine şi am privit-o cocoţată pe cea mai înaltă platformă, croindu-şi drum pe o punte de frânghie şi dispărând apoi într-un tub labirintic de plastic de unde aveam senzaţia că nu mai iese niciodată.
Cu toate cele zece degete de la mîini agăţate de ochiurile plasei de protecţie, număram secundele până ţâşnea din tobogan şi o lua de la capăt: primul nivel, al doilea nivel, puntea de frânghie, tubul opac… Şi inima mea bătea aşa bumbumBUMBUMbumbumBUMBUM, până am zis ok gata să mergem de-ajuns nu mă mai ţine pulsul… Legitimul, nici gând să se mişte!
– Las-o, să înveţe! Stai pe bancă şi las-o să se descurce!
Când am reuşit să epuizăm toate fisele pentru diversele chestii rotitoare am pornit spre casă. La ieşirea din mall, dăm nas în nas cu Mery Christmas care o ia de o lăbuţă pe Irina şi o întreabă, cu o voce dulce:
– Tu l-ai văzut pe Moş Crăciun?
– Mmmmmm ntzu …, bălmăjeşte domnişoara.
– Şi vrei să vorbeşti cu el?
– Mmmmnbadaaaa!

Timidă, dar cu calculul făcut, s-a prezentat în faţa Moşului, care stătea simandicos pe un tron cu un uriaş brad de vreo trei metri pe post de background image.
Şi-atunci, diplomata, bine crescuta, preacumintea fată a lui tata (copilul meu e bun şi drăguţ şi are maniere, când dă cu bâta în baltă e A LUI) a întins arătătorul spre barba Moşului şi-a zis:
– Eu vleau o masină de spălat d-aia de zucălie pentlu lufisoale de zucălie!
Nu tu bună ziua, nu tu poezie, cântecel, pe mine mă cheamă… nici pic de PR, direct la subiect, să n-avem vorbe.
Moşul a rămas relativ interzis, probabil nu mai văzuse atâta hotărâre la o persoană de nici un metru. După două secunde de muşcat buzele să nu râdă în hohote, a luat-o în braţe şi cu duhul blândeţii, a încercat să o aducă pe drumul cel bun.
– Mnda? Da’ cum te cheamă pe tine, ia zi!
– Ilina Vutecu.
– I-auzi! Şi câţi ani ai?
– Doi ani şi patu luni.
– N-aş fi zis!
– Are aproape trei, m-am simţit datoare să restabilesc adevărul istoric.
– Aaa, da, atunci se explică. Da’ vreo poezie ştii să spui?
– P-aia cu podul de piată?
– Mai de sezon aşa…
– Mămico, mai bine-i cânţi, iar sări de pe margine şefa echipei de cheer leaders.
Copila atât a aşteptat! S-a executat instant, a interpretat frumos, cu simţire, cu tărie, celebrul hit “Moş Clăciun”. Personajul a suportat cântarea cu stoicism (bănuiesc că nu pe ochi frumoşi) şi pe urmă după încă vreo trei sfaturi de “să fii cuminte şi când eşti trează nu numai când dormi, să o asculţi pe mami şi să papi tot”, a dat-o jos de pe genunchi şi i-a făcut semn următorului plod care-l privea cu ochii mari, să se apropie, mai aproape, hai, curaj…
Irina, mai interesată de biluţa pe care o rătăcise pe undeva prin spatele Moşului nu s-a simţit respinsă, s-a desprins fără probleme de persoana care-i datorează maşina de spălat rufişoare de jucărie şi a dictat următoarea oprire.
– Tlebuie să pap ceva bun.
– Mergem acasă şi papi ceva bun.
– Nu, aicea!
Mai mult pentru că era frumos afară ne-am oprit pe terasa cafenelei, cu un biscuite de ovăz şi-un suc de portocale pentru dânsa, preţ de vreo zece minute în care domnişoara a constatat că fotoliile sunt comode, sucul e numai bun iar afară e chiar o zi frumoasă.
Seara în semn de mulţumire, Irina a mai dat un spectacol când am invitat-o la duş. Ea nu se spală. S-a spălat la gradi. Cum când, adineauri. Dar întîi trebuie să stea pe budă pentru că face “ţeva”. Dar mai stă puţin pe budă. Dar nu e gata. După 25 de minute în care doar că nu şi-a pilit unghiile stând pe budă, am luat-o pe sus şi-am depus-o în cadă.
– Fliiiiiiigeeee, a-nceput să urle ca din gură de şarpe, deşi nici nu apucasem să dau drumul la apă.
Ei, la capătul unei zile în care ne-am închinat la dânsa şi i-am făcut toate poftele, dând peste cap calcule, bugete, previziuni, numai ca să aiba copilul parte de divertisment că doar nu l-am făcut să-l ţinem încuiat în casă… în asemenea momente, când ea e isterică, de nepotolit, de nesuportat (da, pe cuvânt, din îngeraş se face gremlin, într-o fracţiune de secundă) toată oboseala, toate frustrările, toate nemulţumirile mele de adult ce-a renunţat la libertăţile personale numai pentru că, nu-i aşa, trebuie să lăsăm ceva în urma noastră după ce ne ducem, toate îmi invadează creierul şi nu mai ştiu să reacţionez. Recunosc cinstit. Ce să-i fac?
S-o bat? Ce folos. S-o strâng de gât? Se pedepseşte cu privare de libertate. Să îmi iau câmpii? Unde, cu traficul ăsta n-ajung nici până la colţ. Şi-atunci ce să fac? Încep cu un avertisment cinstit: “Daca mai scoţi un sunet, o iei!”. Copilul nu tace la comandă, baia are ecou. Jap, o palmă peste popou, un duş rapid de nici trei minute şi pe urmă o scurtă declaraţie de război pe termen nedefinit: “te-ai lins pe bot de cadou de la moş, noapte bună!” răstit, îmbufnat, deloc dulce, aruncat din uşa băii, înainte s-o dau pe mâna lui taică-său, să şi-o ducă la culcare, că pe mine nu mă mai interesează. Sună familiar? Cunoaşteţi alte metode?
Nu, nu cred că bătaia e ruptă din rai, nu cred că aşa se face educaţie, dar…
Ok, n-am nici o scuză. Dar nu caut nici o scuză. Fac tot ce pot, cât pot. Când nu mai pot asta e.
Pe urmă palma pe care am dat-o şi ea a uitat-o cam la trei minute după consumarea faptei, pe mine mă obsedează şi mă doare, mă face să mă simt de doi lei pentru tot restul serii. Apoi mi se aruncă în braţe şi-o luăm de la capăt.
Luni dimineaţa.
– Hai să te îmbrac.
– Nu!
– Trebuie, Irina!
– Bine, da’ vleau chiloţii loşii.
– Pe ăia i-ai purtat ieri, hai să-i punem pe ăştia roz, cu prinţese.
– Nuuuuu, io vleaaaau loooooooooooşiii.
Şi se zbate. Se contorsionează, se smulge din braţe, fuge prin casă cu tălpile goale, acele ceasului parcă se rotesc după alte reguli decât cele obişnuite, în special dimineaţa, lunea dimineaţa… În cele din urmă o prind. O ţin pe loc, o îmbrac. Iar se zbate. Ridic palma. Amuţeşte. Nu mai e nevoie să dau. Mă priveşte mirată, cu aceeaşi expresie pe care trebuie să o fi avut şi numitul Zdreanţă, demult, la facerea poeziei binecunoscute.
– Tu mă iubeeeeti?
– Dar tu, mă iubeşti?
– Ndaaa!
– Şi-atunci de ce mă necăjeşti?
– Dal nu te necăjesc. Deloc, deloc.
– Dar ce faci?
– Mă alint!