Iarba verde de acasă

2 Jun 2010 by

– Costiiiiicăăăă! Mami! Uite-l pe Costică!

Aşa a început revenirea noastră acasă. Cu Costică aşteptându-ne credincios exact unde-l lăsasem, cu geamurile deschise larg şi cu valizele puse în camera de zi. M-am uitat la tv nevenindu-mi să cred ce văd. Pe la 11 am cedat psihic. M-am culcat, ghem, lângă dânsa. Dimineaţa pe mine mă durea spatele, ea se lăţise de-a curmezişul patului. Ne-am trezit pe la şase, am ieşit din casă pe la opt, am ajuns la muncă pe la nouă, unde am intrat direct în pâine.

Nu sunt în stare să scriu acum un jurnal de vacanţă. De când am ajuns acasă, am spălat vase, am despachetat valize, am fost la cumpărături şi am refăcut stocurile.

Ziua copilului am serbat-o cu îngheţată şi cu două poveşti – una despre cuie, fapte rele şi găurile care rămân după ele, a doua cu Orezel în Ţara de lapte şi Miere (Adi, ai două probleme: 1. e prea scurtă, se termină prea repede şi 2. săptămâna viitoare ne trebuie urmarea.) Pentru că nu pot să spun propria noastră poveste, v-o împărtăşesc pe cea a cuielor şi apoi mă duc să leşin puţin.

Au fost odată un tată şi un fiu. Fiul nu era prea ascultător. Făcea prostii, era obraznic şi vorbea urât. Tatăl, ca orice părinte bun, a tot încercat să-l corecteze. Mai întâi cu vorba bună, apoi ridicând glasul, ba chiar l-a mai şi altoit, dar copilul nu înţelegea şi pace. Aşa că într-o zi, tatăl s-a gândit să schimbe foaia. De fiecare dată când fiul făcea câte o boacănă, tatăl ofta, nu scotea nici o vorbă şi se ducea, lua un cui şi-l bătea în uşă. Cum am spus, copilul era destul de neascultător. Aşa se face că în curând, toată uşa de la casa celor doi era plină de cuie.

– Tată, la ce folosesc cuiele astea? a întrebat fiul.
– Fiule, cuiele astea amintesc de toate faptele tale rele.

Văzând cât sunt de multe, fiul se hotărî să se cuminţească. Bucuros, tatăl începu să scoată câte un cui din uşă de fiecare dată când băiatul făcea un lucru bun. În cele din urmă, toate cuiele fură scoase din uşă.

– Ai văzut, tată? Am reuşit! Nu mai e nici un cui în uşă.

– Da, fiule, a răspuns tatăl. Dar găurile sunt încă acolo.

Comentariul Irinei:

– Mama, dar tu nu baţi cuie în uşă.

– Nu, dar de câte ori tu faci un lucru urât, e ca şi cum ai bate tu singură un cui în sufletul meu.

– Mama, dar găurile nu se şterg?

– Nu.

– Ştiu! Luăm un lemn rotund şi îl batem în găuri.

– Degeaba, tot se vede că acolo au fost găuri.

– Ce culoare sunt?

– Negre.

– Luăm vopsea albă şi dăm pe deasupra.

– Oricâtă vopsea albă ai lua, noi două tot ştim că găurile sunt acolo.

– Mami! Te rog să mă scuzi pentru toate faptele urâte. Mă scuzi?

– Da, Irina!

– Mulţumesc, Mami!

Noapte bună. Bună dimineaţa.

Related Posts

Tags

Share This

3 Comments

  1. eu nu ma simt bine sa incarc copilul cu o povara ca aceea de a se simti vinovat ca experimenteaza, cerceteaza etc. normal ca ei, copiii, sa faca si greseli, asa cum facem si noi. deasemenea e normal ca aceste greseli sa ne afecteze pe noi, parintii. dar cred ca nu e bine sa ne afecteze intr-atat incat sa ne lase gauri care sa se mai si vada si de care copiii sa se simta vinovati. in definitiv copiii, desi sunt ai nostri, nu ne apartin si au dreptul sa si greseasca. noi trebuie sa ii ajutam atat cat ne sta in putinta si sa le impartasim din ceea ce am inteles noi din viata dar alegerile sunt ale lor.

    concluzie: copilul nu este copia fidela a parintilor lui de aceea nu as astepta de la el sa actioneze si sa reactioneze intotdeauna asa cum as face eu sau, mai rau, asa cum as vrea eu.

    • A experimenta si a cerceta sunt lucruri diferite de a gresi. In rest, copiii trebuie sa invete, dupa parerea mea, ca orice fapta rea are urmari.

  2. E una dintre povestile mele preferate 🙂

css.php Privacy Policy