Il y a un an, il y a un siecle

11 Aug 2011 by

Acum un an, cam prin timpul ăsta eram la birou. Cristi trebuia să intre în emisie la 10 și mă rugase să-i fac revista presei. Sigur, i-am spus, numai stai nițel, că am puțină treabă.

Mă uitam la ceas. Încă două minute. După două minute lungi cât zece ani, am deschis ușor sertarul și m-am uitat lung la testul de sarcină pe care-l pusesem acolo, să se coacă. Două liniuțe roz apăruseră în fereastra de control.

– Fuck!

Cristi a ridicat capul din hârtiile lui, tare mirat să mă audă vorbind în limba engleză. Da, deloc poetic. Să recapitulăm. Abia mă mutasem într-o casă mai mare, cu un tip grozav pe care Irina se străduia de ceva vreme să-l asimileze. Abia venisem dintr-o vacanță superbă la munte și mă pregăteam să reintru în forță în emisiunile mele de zi cu zi. Și-acum ce fac?

Acum facem revista presei, am zis, ne gândim mai încolo.

Am pus mâna pe teancul de ziare, am făcut revista presei, am intrat pe post, am citit revista presei, am iesit de pe post și m-am așezat din nou la biroul meu, cu ochii puțin în gol. Ce problemă aveam eu de fapt? Nu era un accident, atunci când discuți îndelung despre al doilea copil, când renunți la contraceptive, când te lași de bună voie ne-apărat de nimic, nu se poate numi accident. Și-apoi, ocazii fuseseră destule. Dar abia acum se întâmplase. Deci,  din nou, ce problemă aveam eu? Niciuna.

Cristi a ieșit și el din emisie și a zis:

– Știi… cred că n-ai luat ziarele bune. Cred că le-ai luat pe alea de ieri.

– Nooo, imposibil.

– Hai să verificăm.

– Eu trebuie să plec, verifică tu, oricum nu mai am ce face.

Mi-am luat geanta și am plecat să caut cele mai mici șosete din lume. Trebuia să-i spun și mândrului tată.

Am găsit șosete. Am găsit o cutiuță. Nu era chiar perfect. Un etaj mai jos, am găsit botoșei croșetați și altă cutiuță. Și o felicitare pe care scria “Copiii reușesc să umple un gol pe care niciodată n-ai știut că-l ai în suflet”. Mi-am luat o cafea și m-am așezat la o masă. Am scris pe felicitare câteva rânduri. Ceva de genul “Adevărul e că nimic nu te poate pregăti pentru ce urmează”.

Am pus în cutie un botoșel roz legat de unul bleu și testul de sarcină, apoi cutia și felicitarea le-am pus într-o punguță de cadou. Apoi l-am sunat pe Laur.

– Mâncăm împreună azi?

– Sigur.

– Vin să te iau.

Am ajuns la el la serviciu cam în douăzeci de minute. Ne-am dus la o terasă din apropiere. Ne-am așezat la o masă și am așteptat să vină să ne ia comanda.

– Am un cadou pentru tine.

– Ce, ce, ce?

– E ceva special, i-am spus, și-am pus în fața lui cutiuța albastră.

A dat s-o deschidă.

– Nu! Stai puțin. Trebuie să știi ceva. Ce e în cutia asta îți va schimba definitiv viața.

– Ce e? Un test de sarcină?

– Ai să vezi. Înainte să deschizi însă, vreau să știi că poți să accepți sau nu ce e înăuntru. Nu e obligatoriu. Dar dacă refuzi, e un capitol despre care nu vom mai vorbi niciodată.

– Doriți să comandați ? a-ntrebat chelnerița.

– Încă nu, mai lăsați-ne câteva minute.

A deschis cutia. A zâmbit. S-a uitat la botoșei. S-a uitat la test. A citit felicitarea. Apoi a zis:

– Nu pot să mă mișc în secunda asta, dar să știi că sunt fericit.

Acum un an (acum un secol), aflam că va veni pe lume Lia. Acum mă pregătesc s-o duc la înțepat. Lia are patru luni și e cel mai vesel și mai cuminte copil din lumea noastră.

 

Related Posts

Tags

Share This

26 Comments

  1. Frumos! Copil de poveste Lia asta a voastra, ce mai! 🙂 Mult succes la vaccin!

  2. Ale

    O, da, imi amintesc revista presei din ziarele de ieri 🙂

    Sunt fericita pentru tine. Mai fericita ca atunci 🙂

  3. Superb! Nu te cunosc…nu va cunosc…Nu stiu cum a ajuns acest link si pe la mine…dar ma bucur ca l-am putut citi.
    Sa va traiasca! 🙂

  4. vai, demirgian, te a zapacit ceva atat de tare incat sa fii o complet neprofesionaista ?:))) eu acolo, in frazele alea de dialog, inteleg perfect ce a vrut sa spuna autorul despre personajul sau. Autor care inceteaza de a mai fi omniscient, lasand al doilea personaj sa se exprime singur: “nu pot sa ma misc, dar sunt fericit”. DA, n am baut cafeaua!!!

    • Da, incredibil, n-am sa imi dau seama niciodata cum n-am vazut eu nicaieri data de pe ziarele alea. Ce-or fi crezut ascultatorii? A-nebunit Demirgian…

  5. Da, mi-au dat lacrimile. Esti oricum o profesioista adevarata, eu nu cred ca mai eram in stare de nimic dupa ce aflam. Revista presei din ziarele de ieri e super!

    • Iulia, ce am facut eu in ziua aia e de neimaginat in profesia noastra. Iti dai seama in ce hal imi tremura sufletul. Dar a trecut.

  6. 🙂 Ai povestit minunat! Din asemenea amintiri preţioase ţi-ai făcut un şirag de mărgele de viaţă nemaipomenit!

    • 🙂 Daca viata mea ar fi un sirag de margele, ar fi din cele de murano, colorate. Chiar, ia sa-mi caut eu un sirag de margele de murano…

  7. dnaCeainic

    Mi-au dat lacrimile. E emotionant si nou de fiecare data…

  8. ce frumos povestit. emotionant post!!! sa va traiasca Lia!

  9. mihaela barta

    ce frumos inceput de drum in patru!
    ce romantic!

  10. Alta Andreea

    Acum trei saptamani pe vremea asta… testul iese prost, nicio linie, nici macar cea de control. Mergeam la toaleta din 3 in 3, vorba ceea, lasand copilul de un an jumate singur sa se joace… doar asa, “ca sa verific”. A venit? N-a venit? A venit, n-a venit, eu nu mai dau noua euro pe test inca o data; mai bine direct 10 euro taxa la cabinetul medicului, care poate ma fericeste si cu un film cu bobita de susan 🙂

    Seara fac dus si nu stiu ce ma apuca… desenez in abur, pe geam si pe oglinda, doua inimi mari si una mica, legate intre ele, iar intr-una din inimile mari mai desenez una foarte mica. Stiam ca, in seara urmatoare, cand EL se va intoarce acasa si va face dus, desenul se va vedea din nou.

    Ma plang, afectata, la telefon, ca mi-e foame si foarte somn, asteptand sa fiu intrebata ceva. Nu ma intreaba nimic, dar vine acasa bucuros, ma ia pe sus si incepem sa topaim toti trei, de bucuria revederii si a vestii bune. Care veste? Ca nu stim nimic sigur! Si totusi…

    Zilele trec, orele trec si imi fac programare la doctor. “E pozitiv!”, o aud pe asistenta spunand prin usa cabinetului, in timp ce discutam cu doctorita. Nu ma pot abtine si scot un “Yeee!”, aruncand mainile in sus. Doctorita zambeste: “So you’re happy!”. E modul lor profesionist de a te intreba daca vrei sa pastrezi copilul.

    Stiu despre ce vorbesti, Ada…traiesc bucuria (dar si greturile, oboseala, nervii, foamea) chiar in momentele astea. Apropo, ma duc la culcare. Noapte buna si multa fericire! Ai povestit frumos!

  11. Mai, eu n-am stiut de revista presei din ziarele de ieri. Se poate sa ma suni tu sa-mi spui de Lia, dar sa nu-mi spui de ziarele de ieri? 🙂

    Superba poveste, felicitari!

  12. 🙂 minunate amintiri! 🙂

  13. Shirina

    ce poveste frumoasa, Lia a aparut printre revistele presei:) oare o sa vrea si ea sa fie “ca mami, jurnalista” si o sa ajunga pana la urma sa inoate in bancuri de “rechini”? 🙂

  14. Superba istorie!
    Foarte faina ideea cu sosetele!

css.php
Privacy Policy