Imobiliare

2 Mar 2017 by Ada

Disclaimer:

Aceste texte prezintă experiența mea personală,

subiectivă, determinată de circumstanțele familiei mele,

ale stării economiei și provinciei în care locuiesc.

A se lua cu un bob de sare.

 

 

Pentru că am văzut azi un articol despre cât trebuie să câștigi ca să îți permiți o casă în diferite provincii Canadiene, pun aici linkul, să-l aveți măcar de curiozitate. 

Noi am încercat să cumpărăm o casă în primăvara anului trecut. Speram să plătim o rată pentru casa noastră în loc de chirie, dar nu am găsit nimic care să se încadreze în suma pentru care ne calificam noi, cu un singur venit și trei persoane în întreținere. 

A fost o experiență destul de amară, pentru că am aflat că proprietăți cumpărate în urmă cu doi ani cu 225.000 se vindeau anul trecut cu 500.000 și anul ăsta nici nu vreau să știu cât au ajuns. Deocamdată, casa cu chirie în care suntem acum (Sărumâna, S!) e the best we can do. Și chiar răspunde tuturor nevoilor noastre. 

Ce am aflat: 

Cu cât poți depune la bancă un avans mai substanțial, cu atât șansele tale să ți se aprobe creditul sunt mai mari. Avansul minim e de 5% din valoarea casei. Familia noastră are nevoie de două salarii pentru a obține un mortgage care să ne permită să cumpărăm o casă decentă. Prin casă decentă, înțeleg un minim de 3 dormitoare și o bucătărie în care încap cel puțin două persoane. Noi am vrut musai o casă în stare bună, care să nu mai necesite investiții (pentru că efectiv nu se punea problema unui alt împrumut pentru renovări), garaj, curte îngrădită și – dacă nu era prea mult  – un basement finisat, lângă o școală ok. Nu am găsit NIMIC care să se încadreze în ce ne oferea banca. Am avut noroc că mortgage broker-ul era român și ne era prieten așa că, și atunci când ni se părea că am găsit ceva ne spunea foarte clar: nu vă aprobă banca, n-o să puteți plăti, nu veți avea din ce trăi. 

Există mai multe feluri de case pe aici. Row-houses, cum e cea în care locuim acum, cu vecini de o parte și de alta și curți micuțe, uneori doar semi-delimitate, semidetached și detached. Cele mai scumpe sunt casele detașate, care au curte proprie destul de generoasă și nu împart pereții cu nici un vecin. Casele din zone cu școli bine cotate sunt și mai costisitoare. Mai contează, desigur, anul de construcție și îmbunătățirile aduse proprietății. O casă fără aer condiționat nu e locuibilă, verile pe aici sunt oribile, umede, sufocante. Ca să instalezi aer condiționat, mai pui deoparte trei-patru mii de dolari. 

Spre deosebire de băncile americane, astea canadiene nu dau împrumuturi imobiliare așa, cu una, cu două. Nu-i interesează să pună sechestru pe case ce nu pot fi plătite de cumpărători, ci să aibă plătitori lunari disciplinați, ce nu întârzie cu ratele. Atunci când calculează suma pe care o poți duce, banca ia în considerare toate cheltuielile obligatorii per familie. Peste mortgage se adaugă taxele de proprietate (proporționale cu valoarea casei, pot ajunge la mii de dolari pe an) și, acolo unde e cazul, condo fees – care pot fi câteva sute pe lună. La toate astea se mai adaugă utilitățile (apă, curent, gaz – care se plătesc lunar) și asigurările.  Trăgând linie, brokerul zice da, te pre-califici sau nu, nu te califici. 

Noi ne-am fi calificat pentru un mortgage de vreo 350.000 de dolari, cu condiția să nu existe un condo fee prea mare. Din păcate, la banii ăștia nu am reușit să găsim nimic. În plus, pentru că sunt mai mulți cumpărători decât există case pe piață, se face licitație pe fiecare casa scoasă la vânzare. Te duci cu agentul tău imobiliar, vezi casa, dacă îți place, lași un plic cu o ofertă scrisă – cam cât ai da tu pe ea (e un preț orientativ la care trebuie să negociezi, fie în sus, fie în jos, după cum te duce capul sau te sfătuiește agentul)și apoi te rogi să nu ofere altcineva mai mult. Proprietarii de obicei nu sunt acasă, nu îi vezi. Casele nu stau prea  mult pe piață. Dacă ai noroc și nu e nici un chinez prin zonă care să ofere cash pe loc cât a cerut proprietarul plus multe mii peste… faci precontract și te duci la bancă. Din nefericire, se întâmplă din ce în ce mai des să fie câte 10-15 oferte pentru fiecare casă și atunci, tu cu cei 350.000 ai tăi poți să stai liniștit în chirie în continuare. În orașul de lângă noi, locuit în majoritate de indieni, o casă s-a dat acum 2 săptămâni cu 200.000 mai scumpă decât ceruse proprietarul.

Se poate și mai rău, în Toronto, în Richmond Hill a existat cineva care a plătit un milion peste prețul cerut. Și dacă Ontario vi se pare horror, aflați că în Vancouver e și mai rău. Indienii nu se bagă decât la case nou construite. Pentru că de cele mai multe ori au familii numeroase în care mai mulți adulți lucrează, pentru că nu îi deranjează să locuiască împreună cu rudele lor, se prezintă la mortgage broker cu 2-3-4 venituri lunare și băncile le aprobă mortgage-uri uriașe, luând în considerare suma lunară ce intră în casă. Așa crește prețul caselor la sume amețitoare. Când sunt proaspăt aterizați, mai stau și prin case mai vechi, și prin apartamente la bloc, dar tendința e să ia o casă nouă. Despre care am auzit că ar fi chiar ceva mai prost construite decât alea vechi. Cu spații mai mici și mai înghesuite. Cu instalații mai slabe. Cu probleme mai mari… Desigur, dacă iei o casă de un milion și ceva de dolari, ai șanse mari să nu ți se spargă țevile decât o dată și să le repare constructorul. Pe urmă, treaba ta cum te descurci. 

Am văzut multe case în primăvara trecută. Chiar dacă proprietarii nu erau prezenți, puteai ghici polonezii, rușii și românii, după rafturile încărcate de conserve și murături, după cum însemnele religioase și mirosurile intrate în pereți povesteau clar despre alte nații și alte mirodenii. Am văzut case locuite de indieni și modificate să acomodeze familii numeroase, greu de remodelat sau de adus la stadiu locuibil. Am văzut pereți negri în dormitor și gri petrol în camera de zi, “dar nu te uita la pereți”, mi-a spus agentul nostru (român și el) “că vin eu personal și te ajut să vopsești în ce culori cu picățele vrei tu”. Am văzut câteva spații în care îmi puteam imagina viața mea, dar cele mai multe la care ne-am fi putut încadra cu mortgage-ul nostru infim nu aveau garaj sau erau pe trei nivele (intrai în casă din stradă direct în basement, care ducea în curte, la primul etaj erau bucătăria și livingul, mai sus dormitoarele) și aveau multe scări pe care nu le-aș fi urcat cu plăcere cu sacoșe în brațe. Până la urmă, poate aș fi urcat și trei etaje, dacă am fi avut vreo șansă la licitație. Nu, nu am depus nici o ofertă, am hotărât să mai așteptăm. Sunt de părere că omul trebuie să se întindă cât îi e plapuma. 

Bine, bine, dar ce cumperi de banii ăștia, o să întrebați. 

Iaca, niște carton presat, cu un pic de spumă poliuretanică între bârne, câteva panouri de drywall și ceva ferestre termopan. Diverse mărimi*. 

Păi și nu e frig? 

Depinde cât gaz vrei să arzi. Casele au termostat. Setezi temperatura și gazul merge. La noi, la etaj e mai rece decât la parter, dormitoarele copiilor sunt deasupra garajului, care nu e izolat, plătim cam 100 de dolari pe lună în fiecare lună, indiferent că e iarnă sau vară și temperatura e undeva la 22 de grade. Nu știu cum se întâmplă la case mai mari. Cât am stat la bloc, două ierni, am dormit și cu geamul deschis din cauza căldurii. Sunt avantaje și dezavantaje și la chirie și la proprietate. Există ideea de first property, o casă așa și așa pe care o iei doar ca să o revinzi, stai în ea 3-4 ani, mai pui un parchet, mai finisezi un subsol și o revinzi la preț mai mare. 

Oamenii cumpără case pentru că valoarea lor crește extraordinar de repede în această economie și văd asta ca pe o investiție. E adevărat că e indicat să fii cât mai tânăr când te bagi la mortgage. Vârsta la care începi un credit e foarte importantă. Dar sunt multe voci care avertizează că această bulă se va sparge și valoarea caselor va cădea dramatic, fiind umflată artificial. Se discută chiar despre legi care să impună taxe mai mari cumpărătorilor străini, pe modelul celor adoptate în British Columbia dar deocamdată în Ontario totul a rămas la nivel de intenție.

O concluzie importantă e că acum nu e un moment bun să cumperi o casă, dacă venitul pe familie nu e de minim 160.000 de dolari. Salariul mediu în Canada este de 50.000 de dolari pe an. Salariul minim e aproximativ 22.000 pe an. 

Eu sunt foarte fericită unde suntem. Nu e o zonă extraordinară, sunt mulți imigranți de alte culori decât noi, dar nu e exclusiv colorată în nici un sens. Școala e ok pentru moment. Iar casa în care locuim e suficient de mare și de spațioasă pentru toată lumea. Avem chiar și birou-studio, ceea ce nu îndrăzneam să sperăm. Cum arăta când am văzut-o, nu vă povestesc. Dar dacă ați văzut documentare cu hoarderi, cam așa. Persoana care a locuit aici înaintea noastră era în scaun cu rotile. Cred că nu mai urcase la etaj de ani de zile. Noi am luat-o în primire proaspăt văruită în alb, cu mochetă nouă, cu instalații funcționale. Mirosul de tutun încă se simte în dulapul de lenjerie. Dar asta e o grijă măruntă. Nu ne-am fi putut permite mortgage pentru o astfel de casă. Așa că sunt recunoscătoare pentru ce avem și caut să o fac cât mai caldă și mai primitoare. Cât vom sta aici o vom iubi. 

 

 

• LE: Mi se suflă din audiență că n-am înțeles cum stau lucrurile. Se pare că de banii ăștia cumperi… locația. Valoarea casei nu contează atât de mult, cât contează cea a terenului. Cu cât te depărtezi de Toronto, cu atât prețurile devin mai accesibile. Este un punct de vedere corect, dar noi avem nevoie acum să fim în Mississauga. Din motive pe care nu le dezvolt acum, aici trebuie să stăm o vreme.