Importanța gesturilor mărunte

14 Mar 2013 by Ada

Cum spuneam mai zilele trecute, gripa asta ne-a făcut praf pe toți, singurul care pare să fi scăpat e Laur. Doamne-ajută să nu-nceapă și el.

Cel mai rău a căzut Odi. Odi e Flori, în caz că nu v-ați prins. Târăște după dânsa o tuse și niște dureri de cap și niscai frisoane de vreo lună. Luni spre marți a făcut și febră, ceea ce m-a determinat să vin și să-i zic verde-n față:- Odi dragă, te concediez până luni. Adică ești în concediu până luni. Du-te acasă și fă-te bine.

A urmat un moment poetic, amândouă aveam ochii în lacrimi (de la gripă) și ne trăgeam nasul și i-am zis că o să-mi fie dor de ea și ea mi-a zis că lasă, poate așa e mai bine, se face și Lia bine, mă fac și eu bine, ne facem bine una pe alta. Ba m-a și mângâiat părintește pe frunte (cred că îi era sincer milă de mine) și pe urmă ne-am despărțit cu sincere urări de sănătate.

Ce e mai rău decât să-ți fie copilul bolnav?

Să fii și tu bolnavă și bona ta să fie bolnavă și soțul la muncă până seara.

Eram ieri în pragul depresiei, mai ales că biata Lia se luptă cu niște secreții care o fac să se înece și să tușească și să dea să verse și să… dar mai bine nu mai povestesc. Sunt fericită că nu mai are febră deloc, deloc. I-om repara și nasul.

De vizite nu se punea problema, de ieșit afară nu credeam că e cazul, mai mult de două episoade cu Mickey nu voiam să-i pun, jucăriile noi moștenite de la Cezar au durat cam 20 de minute, de citit citisem toate cărticelele și nu era decât ora 10.00  Și cum molfăiam eu nefericirea asta că nu știu ce am să mă fac cu micuța, bate cineva la ușă.

Ah, la dracu’, fix ce-mi lipsea.

Mă uit pe vizor, un domn necunoscut, vorbea la telefon și scria nu știu ce pe o hârtie. Iar vor bani, o fi de la lumină, o strânge bani pentru copii bolnavi.

Bazaconii!  Lia, sosită cu pași mărunței în spatele meu, se proptise în ușă și zâmbea larg la domnul, semn că nici eu nu-s tocmai cea mai plăcută companie pentru un copil bolnav.

– Sărutmana, zice printre dinți, fără să se oprească din convorbirea de la telefon, de la Fan Courier, aveți un plic.

Nu aștept nici un plic! Dar să vedem.

– Mulțumesc.

Intru în casă, desfac plicul și zâmbesc larg.

O cutie de ceai și o carte de vizită. Echipa Standout AKA Elena ne trimisese (Heart) Warming Joy Tea.

– Teai, mama?

Am pus imediat de ceai și am băut câte o ceașcă și eu și Lia. Ceai de mere, miros divin, gust extraordinar. 20 de minute mai târziu, copila înviase. Era ora 11. Ceasul cu cuc din burtica ei îi spusese că asta e ora de pa(r)c.

– Pac? Baci?

Și-a scos singură hainele din sertar.  Și-a scos singură toate hainele din sertar. Rochița cu Minnie, două pullovere, încă o jachetă, două perechi de jeans.

– Pac, mama.

La naiba, după ce a mutat tot sertarul pe scaunul de lângă mine s-a înfipt la ușă să se “cațe”. Era gata.

– Pac.

A trebuit să ieșim. Am dus-o la Muni (buni) care are pisică și BabyTV. Și după un castron din supa de pui a lui Muni, viața tuturor a fost mai ușoară. Muni s-a înviorat că a văzut-o pe Lia, eu am apucat să cumpăr ce n-aveam în casă pentru cină, Lia a dormit pe urmă buștean până pe la cinci, chiar și eu am tras un somn de vreo 40 de minute, deci, minunat, minunat, minunat. Se poate trăi. A venit pe urmă zâna de la Fairy’s corner și cât a băut dânsa o cafea făcută după rețeta pentru marile doamne, ușor adaptată la circumstanțe, am reușit chiar să spăl și vasele și să pun bucătăria la punct. Îmi plac oamenii care nu mă privesc cu milă când mă găsesc într-o explozie de jucării, haine și vase de spălat. Probabil știu și ei cum e. Jucăriile le-am pus la punct o oră mai târziu,  dar Lia n-a adormit până la ora 10.  Seara. Oh, joy!

Azi deja planul e făcut.

Pe la 10 îi dau ceai. Pe la 10.30 plecăm la Muni. Pe la 13.00 ne întoarcem și ne culcăm. Și pe urmă mai vedem.

Sănătate tuturor și merci Elenei pentru Blogger Recovery Project, a mers!