In casa noua

11 May 2006 by

Am început jurnalul Irinei în urmă cu un an. Stăteam turceşte pe terasa casei în care locuiam cu prietenii mei şi în vreme ce prunca îşi făcea de lucru într-un legănuş din apropiere, scriam cum creşte. Ca să ştie şi prietenii mei ce-i aşteaptă, ca să se amuze ori pur şi simplu ca să înţeleagă de ce mi se umezesc ochii mai des, de ce nu mai merg cu ei la club şi nici pe la spectacole, de ce nu răspund întotdeauna la telefon şi de ce am ratat până şi concertul Cesariei Evora.
Poveştile Irinei au atins multe inimi. Nu pentru că mumă-sa ar fi George Sand ori pentru că ea ar fi vreo ciudăţenie a naturii sau un caz disperat. Ci pentru că în istoriile astea despre ea şi alţii din generaţia ei, cei ce au copii regăsesc amintiri puţin prăfuite, îşi amintesc de propriile lor emoţii, se bucură că au trecut de etapa asta cu dureri de spate şi capcane la tot pasul. Cei ce nu au copii chibiţează de pe margine şi trag propriile lor concluzii: e frumos, e de trăit, e greu, e complicat. La sfârşitul primului an am vrut să-i adun poveştile între coperţile virtuale ale unei cărţi ce putea fi deschisă pe furiş, la serviciu, pe la 9 fără 10, ori trimisă cu un smiley către cea mai bună prietenă care tocmai a aflat că urmeză să fie mamă.
Am aflat atunci că maternitatea nu este chiar aşa o chestie extraordinară, demnă de un pdf cu isbn şi comunicat de presă. Că în fond toţi copiii cresc la fel şi mamele lor nu se apucă să le facă publice jurnalele. Că un portal cultural care se respectă nu poate pune la un loc poveştile Irinei cu portretul lui M, spre exemplu ori cu scriitori consacraţi, ca Pleşu şi Alex Leo Şerban. Că “aventurile noastre în devenirea ei” sunt interesante doar pentru rudele de gradul 1 şi eventual prietenii cei foarte apropiaţi cărora probabil le pasă dacă Irina are toţi dinţii sau a învăţat să meargă pe bicicletă Am tras aer în piept şi am zis: poate au dreptate. Ce scriu eu nu e literatură, actul creşterii unui copil nu e un act de cultură, poate nu mă aflu într-un loc potrivit. Poate e timpul să mă mut din casa în care am locuit împreună cu prietenii mei, într-una nouă, unde chiotele banale ale Irinei nu deranjează pe nimeni din meditaţia zen.
Am căutat o casă nouă. E un cartier mai mare, nu ne cunoaşte nimeni pe-aici. Ne vom pierde în marele anonimat, sau poate că vom creşte mai frumos. Încă nu-s toate puse la locul lor. Mai miroase a tencuială udă şi puţin, a vopsea. Dar vă invit la petrecere. Chemaţi-vă şi prietenii. E loc pentru toţi. Petrecerea rămâne sâmbătă, pe la aceleaşi ore ca de obicei. Dacă aţi primit harta cu adresa înseamnă că aţi răspuns întrebării de o mie de puncte şi pentru asta vă mulţumesc. M-au emoţionat mesajele voastre. Şi-acum vom vedea de-a fost iubire-adevărata sau doar un link la îndemână dintr-o revistă electronică.
Închei cu un fragment din filosofia după care îşi trăieşte viaţa un mare persan alb, cunoscut drept Mitz (căruia a început să-i crească blana): Sunt frumos şi ştiu, trataţi-mă ca atare!

Related Posts

Tags

Share This

3 Comments

  1. Marius Dobrin

    Este primul pas pentru un proiect de succes similar Jurnalului Bridget Jones..:)
    E timpul blogurilor…
    Apoi sa te citim dintr-o carte, apoi sa te “vedem” intr-un film..:)
    In care va juca poate,chiarIrina..:)
    Sa fie intr-un ceas bun!

  2. Lavinia

    Bine v-am regasit frumoaselor!Io-s geloasa pe casuta voastra si pe tricicleta….si pe rabdarea cu care o cresti pe Irina.Eu incep sa dau chix asa ca ma incarc cu energie din povestirile tale!Va pup si poate ne vedem next saturday!xxx

    Lavinia

  3. Ema Moran

    Emotionante experiente scrise cu atita autenticitate incit ma transfera in timpurile cind copii mei erau prea des neglijati …
    Multi pierdem astfel copilaria lor fara intoarcere…
    Ceeace faceti este atit de minunat si este un dar pentru noi toti!
    Felicitari…

css.php