În curând, iubito!

5 Jul 2010 by Ada

10 zile. Atât poate fără mine. Numărate şi reconfirmate. După zece zile începe să miaune. Vrea acasă. Vrea la Iuli. Vrea la copiii ei. Vrea la mine.

Mai are de stat însă, până miercuri, când oficial se încheie procesul de mutare în casă nouă. Casă în care are camera ei, numai a ei, atât de frumoasă că nu mai ştie cum să mulţumească. Casă în care mai sunt încă atât de multe lucruri de făcut, că vin la serviciu cu o plăcere nebună. Aici am timp să beau cafea şi să ascult muzică. Acasă, muzica e pe ipod. Oricât de confortabilă ar fi canapeaua mea cu loc de citit, n-ajung la ea mai devreme de 12 noaptea. Dar vom fi gata în curând să reprimim prinţesa.

Adevărul e că şi mie mi-e dor de ea. Şi mi-a rupt inima când ieri, după ce am adus-o în vizită, să vadă cum mai merg treburile la casa nouă, am dus-o înapoi la buni. Nu că am dus-o, ci că i-a spus bunicii “Mama n-a vrut să mă ţină la ea”. Aş fi vrut să o ţin, dar pe jos sunt cabluri şi încă mai am de despachetat vreo 10 cutii pe puţin, cutii al căror conţinut nu ştiu unde va mai intra. Şi nu, nu sunt lucruri de prisos pe care le-aş putea trimite sinistraţilor, nici jucării vechi sau nemaivizitate demult, de care Irina se poate dezlipi cu uşurinţă.

Curând. E tot ce-i spun. În curând, iubito.

L.E. :

– Mami, să ştii că am visat un diamant de gheaţă aprins de eterna flacără a speranţei. Voia cineva să mi-l dea şi tu nu mă lăsai să-l iau.

– Ce-ai visat?? Că n-am înţeles bine…

– Dar promiţi să nu râzi de mine?

– Nu râd!

– Un diamant de gheaţă aprins de eterna flacără a speranţei. De ce nu m-ai lăsat să-l iau? A?