În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână…

17 Oct 2009 by Ada

“… Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându-se de mână,
Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galantare.

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Nu răsună pe trotuare
Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,
Numărând
În gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Şi din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viaţă lentă,
Monotonă,
Inutilă
Şi absentă…

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână –
Două jucării stricate –
Merg ţinându-se de mână…”

N-am prea  multe a vă spune, decât că totul e conform planului cu răceala mea şi că azi oraşul meu a fost parcă desprins din “Acuarela” lui Minulescu. De parcă nu mi-ar fi ajuns porumbeii, vecinul meu taragotist (deşi nu pot să jur că e taragot instrumentul la care cântă) repetă zilnic, cu tenacitate, diverse pasaje din piese ce par să fie manele, sau mai degrabă muzici populare sau… nu e muzică clasică, în orice caz. El repetă undeva lângă dormitorul meu, mi-e greu să-mi dau seama la ce etaj este, de câte ori ies pe hol, fierbând, hotărâtă să-i bat la uşă, trilurile taragotului se pierd, nu-mi dau seama din care apartament vecin se strecoară insinuos spre timpanele mele. Credeaţi că zgomotul de bormaşină e deranjant? Ha! Încercaţi o repetiţie obsesivă la taragot sau orice alt instrument de suflat. I-am lăsat un bilet în lift şi unul la avizier. Pe amândouă am scris aceleaşi lucruri: “Vă rog nu mai repetaţi în orele de linişte. Măcar sâmbăta şi duminica…” Nu de alta, dar cel mai tare se aude-n dormitor. Şi n-ai unde să fugi. Nu poţi trăi cu dopuri în urechi, să mă ierte Dumnezeu dar mi se pare tortură.

Afişele au dispărut, dar repetiţiile n-au încetat. În fiecare zi, de la 15.40 până seara târziu (într-o noapte s-a oprit la 22.55) taragotistul de serviciu îşi face gimnastica pentru degete şi buze. La etajul patru locuieşte unul dintre marii violonişti români, care cântă la Operă. El mi-a mărturisit azi în lift că taragotistul nostru nu e chiar afon, execută corect. Mi-a promis că o să-l sune pe administrator.

Azi la cursul de la Fundaţia Calea Victoriei, Irina şi Ana au modelat lut. Irina a modelat un melc. Pe drumul spre casă, privind pe geamul lui Costică şi morfolind un corn cu ciocolată, mi-a zis că i-ar plăcea să aibă oraşul aripi.

– Ce idee! Şi să se mute de colo, colo?

– Da.

– Mie nu mi-ar plăcea.

– De ce?

– Păi ia gândeşte-te! Dacă are aripi şi se mută de colo, colo peste noapte, şi eu într-o dimineaţă vreau să mă duc la plajă, că ştiu că oraşul meu e la mare şi mă trezesc că el s-a dus la munte şi dau cu nasul de zăpadă…

– Te uiţi pe fereastră înainte să ieşi din casă, zice copila. Mie mi-ar plăcea să se mute din loc în loc. Ba chiar şi de pe o planetă pe alta. Şi ca să afli unde eşti, dimineaţa te uiţi pe geam. Dacă eşti pe planeta roşie, să nu-ţi uiţi tubul de oxigen. Altfel n-ai să poţi să respiri.

Irina are 4 ani, 8 luni, 4 săptămâni şi o zi. Am să-i fac muffins cu ocazia asta.