Înainte de premieră: "Când jucăriile spun…pa!"

21 Nov 2008 by

De Sînziana Popescu am citit prima oară la Liternet. Atunci m-a amuzat gândul că o mămică a depus efortul să facă un site special pentru o poveste: Andilandi. Acum nu mi se mai pare doar amuzant ci o chestiune foarte serioasa, care necesită mult timp şi mulţi bani şi mai ales energie, o energie pe care n-o găsesc întotdeauna dar la care aspir. La trei ani de la lansarea ebook-ului cu neînfricatul Vlad pe Celălalt tărâm , cartea a apărut şi pe hârtie. Săptămâna trecută când pregăteam prima ediţie a programelor teatrelor de copii am văzut ca la Ion Creangă e o premieră. Astăzi. O piesă semnată de Sînziana Popescu. Apoi mi-am amintit că deşi n-am vorbit niciodată personal cu Sînziana, avem cunoştinţe comune. Şi pentru că mi se pare un eveniment important despre care n-o să citiţi în ziarele adevărate, m-am gândit să-i scriu un mail, să o întreb tot ce aş fi vrut eu să aflu înainte de a merge la o piesă de teatru şi nu aflasem deja de pe site-ul teatrului. Cinci întrebări. Ca la Hollywood. Înainte de premieră. Iată ce a ieşit.

1. De ce aţi ales acest subiect pentru piesa de teatru?
Mă tem că subiectul nu este unul original. Viaţa secretă a jucăriilor ne-a fascinat pe toţi, adulţi şi copii deopotrivă, încă de când acestea au început să ne populeze camerele de joacă. Vă pot oferi drept exemplu doar trei titluri de care toţi cititorii – mari şi mici – trebuie să fi auzit: Soldăţelul de plumb, al lui H.C. Andersen, Winnie the Pooh şi prietenii săi, creaţi de A. A. Milne, şi mai
recenta serie Toy Story.

2. De ce spun jucăriile pa?
Jucăriile spun pa pentru că sunt politicoase. Politicoase, dar ferme. Îi spun pa băieţelului care le terorizează zilnic, Andrei, şi pleacă în căutarea unui stăpân mai… omenos. Adevărul este însă că nu spun pa decât la figurat. Nu au curajul să se confrunte cu Andrei şi fug pe ascuns, atunci când nu e nimeni acasă, după o ultimă repriză de bumbăceală complet nejustificată. Însă planul lor – care iniţial părea simplu şi clar – se complică treptat şi urmează o mică aventură pe alei dosnice, populate cu pisici vagaboande, pe la marginea unei pieţe de vechituri şi apoi prin canale, până într-o gară…

3. Cât durează spectacolul?
Sincer, nu mai ţin minte. La avanpremieră am fost atât de absorbită de jocul pasionat al actorilor, de muzica absolut superbă a domnului George Marcu, de costumele somptuoase ale domnului Viaceslav Vutcariov şi de întreaga montare fermecată a domnului Attila Vizauer încât n-am simţit cum trece timpul. Înclin să cred însă că durata spectacolului trece de o oră, cu pauză cu tot.

4. Cum e să scrii teatru pentru copii?
De scris e simplu şi foarte plăcut. Mult mai dificil e să ajungi să-ţi vezi piesele respective jucate sau publicate. Eu am avut şansa aceasta de câteva ori şi bucuria este teribilă. După debutul pe scenă, la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, în 1997, trei dintre piesele mele pentru copii şi una pentru adulţi au fost montate la Teatrul Naţional Radiofonic, în urma unor concursuri de creaţie. În consecinţă, am avut onoarea să-mi aud replicile citite de mari actori ai scenei româneşti, invitaţi să facă parte din distribuţie. A fost flatant. Acum, după câştigarea primei ediţii a concursului de dramaturgie organizat în 2007 de către Teatrul Ion Creangă, în cadrul festivalului “100, 1.000, un milion de poveşti”, jucăriile mele au avut şansa să urce şi pe scena acestui prestigios teatru pentru copii. În fine, după ani de insistenţe, tot în această toamnă am reuşit să strâng într-un volum personal cele mai premiate şi mai jucate patru piese pentru copii. Volumul, intitulat Teatru pentru prichindei mari, mici si mititei a fost publicat recent la Editura Mediamorphosis. Tot acolo am avut bucuria să public la sfârşitul lunii august şi romanul de aventuri Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm, primul volum al seriei Andilandi. Ambele volume se gasesc în momentul de faţă în librăriile Cărtureşti şi Humanitas din întreaga ţară şi e un sentiment extrem de plăcut să le calc pragul şi să mă regăsesc pe rafturi. Una peste alta însă, pot mărturisi că pentru mine Crăciunul a venit ceva mai devreme în acest an…

5. La ce se gândeşte un autor înainte de premiera oficiala a spectacolului?
Bineînţeles că am şi eu partea mea de emoţii. Chiar dacă textul este acum publicat şi oricine poate să mă citească, succesul textului este strâns legat de receptarea spectacolului. N-am ajuns încă la insomnii, dar am şi eu griji, alături de actori, de regizor, de compozitor… De fapt, recunosc, principala mea preocupare este muzica, evident, fiind vorba despre un spectacol muzical. În plus, cel puţin aşa am văzut la avanpremieră, actorii, alături de o parte dintre instrumentişti, cântă live – performanţă care sper să fie apreciată la adevărata ei valoare. Dar ştiu că le e greu. Şi am emoţii pentru ei.

Diseară, la 18.30 vom fi la Ion Creangă. Impresii, mai la noapte:)

PS: poza e de pe site-ul teatrului Ion Creangă. N-avem voie cu aparate foto, că orbim actorii cu bliţurile.

Related Posts

Tags

Share This

2 Comments

  1. Andreea Badran

    Sa ne povestiti neaparat ce impresie v-a facut spectacolul …
    Noi am epuizat toate spectacolele la Tandarica si eu personal am fost, aproape de fiecare data, destul de dezamgita.

  2. Ada Demirgian

    Doamna e servită:)

css.php
Privacy Policy