Încă cinci minute, mami!

23 Jun 2009 by Ada

Ieri a fost una dintre acele zile demente, în care te trezeşti târziu, convins fiind că totul e conform planului şi exact când iei prima gură de cafea şi te gândeşti rânjind la nefericiţii care se bronzează la stop, auzi vag telefonul sunând şi “planul” se duce dracului.
Aşa am păţit eu.
M-am trezit la 9. Adică m-am milogit de Irina să mă mai lase încă puţin şi încă puţin că vin imediat să-i dau să mănânce.
La 9 si 20 terminasem de mâncat şi luasem prima gură de cafea. Atunci am auzit sunetul acela minunat, care de obicei mă umple de bucurie. Primisem un SMS. Hmmm cine nu doarme la ora asta, mi-am zis, şi m-am repezit să recuperez telefonul de sub perna pe care o folosisem ca amortizor.
Nu era un sms drăgălaş, nu-mi ura nimeni o dimineaţă superbă ca mine, era un mesaj de la Non Stop: ratasem un apel de la Cristi.
M-am uitat urât la ecran. Ce o vrea? Nu i-am zis de vineri să nu mă sune luni, că am emisiune seara şi nu mai vin şi dimineaţă la birou? Ce mă sună cu noaptea în cap?
La 9 şi 22 am aflat că la 10 şi 8 minute trebuie să fiu pe post. Nu mai contează circumstanţele, cine a greşit programarea (de fapt nimeni nu a greşit programarea), cum ajung acolo la timp, asta era întrebarea. În plus, Irina părea cam prea călduţă, termometrul care mi-a crescut sub pielea palmei zicea ceva de un 37 cu multe liniuţe. Dar ce să faci?
Am ajuns. Lăsat copilul la teatru, la Smiley.
Am făcut emisiunea.
Am rămas să pregătesc şi emisiunea de seară, dacă tot eram acolo.
La ora 13 eram la grădi, unde Irina deja se băgase în pat. Bun, să facem piaţa deci.
Pe urma poate reuşesc să prind o oră cu ochii închişi, să-mi treacă ameţeala asta groaznică, să fiu în stare să vorbesc şi diseară.
Cald, foarte cald în domnul Costică, s-a stricat şi macaraua de la geamul meu deci nu prea mai am ventilaţie, pe ceasul de la Moghioroş apăreau prea multe grade ca să pot concepe că e chiar aşa.
Ajung acasă. Undeva mai încolo pe stradă se taie copaci, cu drujba. Ignor. Pun alimentele în frigider, mănânc ceva cu ochii la un film stupid, apoi mă întind în pat, gândindu-mă la Zburătorul recomandat de Ajnanina, tipul ăla extraordinar care seamănă cu un actor celebru. De fiecare dată când sunt pe punctul de a leşina de oboseală mă gândesc la EL, bunul, caldul şi blândul, cel ce niciodată nu spune: azi nu te iau în braţe. Cât pe ce să aţipesc zâmbind, e bine în pat, e răcoare, s-a făcut şi linişte. Şi iar sună telefonul.
– Doamna Demirgian?
– Da.
– Sau mai bine zis, domnişoara, mai nou.
– Da. Dar rămân o doamnă.
– De la evidenţa populaţiei sunt…
În zece minute eram îmbrăcată, fardată, parfumată, accesorizată şi la volan.
Mi-am recăpătat, formal, identitatea. O să dorm diseară.
De la Poliţie, la grădi, pe lângă un CEC unde nu merge softul şi nu pot plăti taxe, începe o ploaie cu spume care mă face leoarcă.
La grădi, Irina dogoreşte. 38!
E ora 16.
Pe dealul Academiei şi-au dat întâlnire toate maşinile din Bucureşti. Carosabilul e deja uscat şi toată căldura lipită de asfalt de ploaia cu spume începe să se ridice în aburi fierbinţi. Irina plânge, îi e foarte dor de tata şi e supărată că febra asta iar a venit la ea şi plânge, plânge de cald, de dor, de febră. E lac de apă şi părul i s-a lipit de tâmple.
– Nu mai plânge, Irina, tata nu vine înapoi dacă plângi. Îţi face rău! O să-ţi crească febra. Febra se hrăneşte cu lacrimile copiilor.
Adoarme. Coloana de maşini se târăşte în pas de melc invalid.
Din nou acasă.
– Mami îmi iei peştişori săraţi?
– Da, Irina.
N-au Gold Fischli la magazinul de la parter, acceptă cam în silă o ciocolată în formă de leuţ, o amuză forma, leii sunt preferaţii ei de la o vreme, are o familie întreagă, tata, mama pe care o cheamă Ema şi puiul pe care îl cheamă Regele-Leu.
– Mami, îmi pui Alladin?
Da, îi pun Alladin şi mă întind lângă ea în pat, cu perna pe urechi, aţipesc şi visez chestii fantastice cu duhuri care au pe cap căşti mai bune decât cele pe care le am eu în studio şi cu becuri roşii care ba se aprind, ba se sting, sunt la microfon, încerc să-i iau interviu duhului şi nu stă, nu-mi găsesc cuvintele şi becul roşu din faţa mea clipeşte înnebunit ca un girofar de pompieri.
Mă trezeşte soneria. A venit Buni! Irina sare din pat, nu mai are febră, n-o mai doare nici capul. Mă târăsc până la uşă, mi-e rău, zic, mă duc să mă culc, treziţi-mă peste 20 de minute…
Plec de-acasă pe la şapte, cu o doză proaspătă de cafea în sânge (mereu rămâne ibricul pe jumătate plin, de dimineaţă).
La 20.30 trebuie să vină invitaţii. Am emoţii. N-au dat niciun semn de viaţă de vineri, dacă n-ajung?
9 fără 20. Plec din ploaie, noroc că a venit Claudia, mai am pregătită nişte muzică, ştiri şi vreo două telefoane, Alexandru Tomescu mi-a răspuns la telefon, Har Domnului, vorbim şi cu Fabian, se umple spaţiul de emisie. Mă resemnez, păcat, Mozart Rocks era un subiect pe cinste.
9 fără 2 minute. Jandarmul îmi face semn să ies din studio. Au venit invitaţii.
Dau să leşin. Mă adun. Fac rost de scaune, căşti, microfoane. 10 secunde până la fix. Ce-o face Irina? Fix. Semnal de post. Tobele. “Atenţiune! Diseară să vie toată lumea la căminul coltoral…”. Începem. Eu, managerul, doi chitarişti, Tomescu la telefon, Fabian cu urechile lipite de radio, Claudia, calmă şi răbdătoare.
Emisiunea iese de o mie de ori mai bine decât m-am aşteptat.
Ajung acasă la 22.33.
Irina are 38.7. Buni e îngrijorată. Găsesc fetiţa înfăşurată în pături ca într-un cocon, nu i se mai văd nici ochii, e lac de apă.
– Hai, Irina, sus, schimbăm cămăşuţa, ia siropul, ţine termometrul.
Plânge.
În următoarele 7 ore se va trezi din 20 în 20 de minute. Îi e sete, îi e cald, unde e apica, a visat urât.
Pe la 6.30 adormim.
La 8.30 mă ridic din pat, pun de cafea.
– Hai, Irinucă. Hopa sus, te duc la Buni!
– Încă cinci minute, mami…
Încă cinci minute… Nu mai are febră. Trimit de-acasă revista subiectelor europene. M-apuc de scris, să nu uit că am putut trăi şi aşa.
Bună dimineaţa.