Insomnii de luna a opta, spre final

24 Feb 2011 by

Dacă e să mă iau după ce scrie pe tickerul de la Lillypie, mai am niţel şi intru în săptămâna 35. Dacă judec după ce măsoară statistic ecograful, sunt deja bine dincolo de graniţa lunii a noua. Ei, ce importanţă mai are, o săptămână în plus sau în minus tot acolo mă duce.

Mi-aduc aminte că după ce am născut-o pe Irina, la vreo două luni aşa, (deci cam tot prin timpul ăsta) şocul oboselii m-a pălit fix în moalele capului. De atunci, cel mai important sfat pe care l-am tot dat prietenilor ce urmau să devină părinţi a fost “dormiţi acum, cât mai puteţi”. Încă nu mă pot lăuda cu opt ore de somn legate, deşi Irina e mare şi perfect capabilă să-şi facă de lucru dacă se trezeşte înaintea mea. De-acum îşi pregăteşte singură micul dejun dacă îi e foame (desigur, ce face mama e mult mai bun şi mai gustos, dar nu mai trăiesc eu cu vina că moare copilul de inaninţie), ştie să-şi pună cd-urile cu poveşti la playerul din camera ei şi în general are suficientă imaginaţie cât să îmi ofere în fiecare dimineaţă un motiv de a zâmbi. Mai uşurel, mai printre dinţi, dar suficient de zâmbet cât să nu mă pot plânge că de-aia nu dorm.

Se spune că nu-s două sarcini care să semene una cu cealaltă. Şi e foarte adevărat. Sarcina cu Irina, la 28 de ani a fost mai simplă. Cu excepţia unui singur episod psihotic, când un ecografist mi-a spus că bebeluşul meu are retard de creştere, mizând pe faptul că eu înţeleg limba română (păream relativ citită) şi explicându-mi el foarte serios că se recuperează pe parcursul sarcinii. Din păcate, gravidele au propriul lor mod de a recepta informaţiile şi auzul selectiv se instalează relativ repede după ce descoperi două liniuţe roşii pe testul de sarcină. Eu am auzit că bebeluşul meu are retard şi am plecat plângând pe străzi, cu inima frântă şi cu sufletul bucăţi. A fost nevoie de umorul sec al medicului meu (umorul e unul din criteriile după care îmi aleg medicii) pentru a mă scoate din starea de deznădejde totală. În rest… Nu greţuri, nu ameţeli, nu spaime diabetice, poate că tensiometrul electronic cu care îmi ţineam sub supraveghere tensiunea să-mi mai fi dat ceva emoţii, când o lua razna şi la interval de 2 minute măsura valori complet diferite. Am avut o sarcină frumoasă cu Irina. Mi-o amintesc pe când era încă în burta mea cum o apuca sughiţul şi tresăririle ei ritmice mă amuzau mai mult decât orice altceva. Irina a fost un copil foarte dorit şi foarte aşteptat, primit cu multă căldură şi nerăbdare de întreaga familie. Sentimentul general al sarcinii cu Irina a fost exact acesta: de bucurie, de expectativă pozitivă, de stare de bine.

Cu Lia nu e la fel. Sunt mai în vârstă. Nu-mi săriţi în cap, ştiu că la 35 de ani lumea abia devine interesantă şi-mi aştept aniversarea cu bucuria femeii care-şi trăieşte viaţa apreciind tot ce are. Dar din punctul de vedere al sarcinii, a fost mai greu. Toate greţurile pământului, ameţeli cum n-am avut în viaţa mea, ajustarea tratamentului cu eutirox pentru tiroidita pe care am descoperit-o la doi ani după naşterea Irinei, două suspiciuni de diabet, tensiunea prea mare în artera dreaptă uterină, o decolare de placentă la 11 săptămâni, două căzături, una pe trepte, una pe gheaţă, altă sângerare pe la 23 de săptămâni şi testul de glicemie provocată, combinate cu un ritm mai susţinut decât de obicei în viaţa profesională, toate astea adunate au făcut cele 34 (să convenim că-s 34) de săptămâni un drum destul de lung. Dar nimic din tot ce am scris mai sus nu se compară cu insomniile.

În primul trimestru de sarcină mă trezeam din oră în oră. La 1 şi 12. La 2 şi 22. La 3.33, La 4… De obicei la 4 cedam şi începeam să bântui prin casă. Când am scăpat de greţuri şi de vălul negru ce mi se aşternea uneori pe ochi, mi-am făcut cruce şi am zis Doamne-Ajută, poate s-a terminat, acum pot să mă bucur de sarcina asta. Am reuşit să dorm fără să iau somnifere. 6 ore. Uneori 7. Niciodată 8.

În decembrie am hotărât că de la 1 februarie stau acasă. Devenisem deja greoaie, deşi nu am pus prea multe kilograme în această sarcină. Însă gheaţa, căzăturile, frigul şi traficul imposibil de la orele de vârf ale dimineţii mi-au fost argumente suficiente să nu trag de mine mai mult decât consider necesar. De câteva nopţi însă am luat-o de la capăt cu trezitul la 3-4 dimineaţa. Ieri, când mă bucuram că am terminat traducerea cu elefanţii şi pot să mă ocup de ale casei şi ale Liei, m-am trezit la 3 şi pas de mai dormi până la 9. Între 9 şi 12 am moţăit pe fondul de la VH1. Pe la 12 am zis să mănânc ceva şi surpriză, după prima înghiţitură, m-a luat din nou cu leşin. Greţurile s-au întors. Şoc şi groază, am zăcut toată ziua, incapabilă să mă ridic fie şi până la baie. Mi-am tras laptopul în pat şi telefonul aproape şi am încercat să mă prefac că nu mi-e rău, e probabil doar decompensarea de după ultimele 21 de zile, cât am bătut savanele împreună cu elefanţii. Apoi a venit noaptea şi am reînceput balul cu trezitul. Am avut noroc. De data asta abia la 4 şi douăzeci o voce din capul meu a spus: gata, m-am trezit. Ăsta e semn clar că până la ziuă nu mai am nici o şansă să dorm. Şi ce face o viitoare mamă, atunci când nu doarme noaptea şi nici nu poate să se foiască prea tare din pricina mobilităţii reduse? Precum gândacul lui Kafka, nu poţi decât să priveşti tavanul şi să-ţi plângi de milă, în avanpremiera săptămânilor în care acelaşi organism, care acum se încăpăţânează să nu doarmă, va urla după odihnă.

N-am soluţie şi ştiu că e firesc să mă trezesc din ce în ce mai devreme, face parte din pregătirea instinctivă pentru ce urmează. Dar mi-e dor de opt ore de somn legate. Una după alta. Fără treziri de nici un fel. Şi nu ştiu, zău, cum să fac să nu mă înfig în Ataraxul cela care mă aşteaptă de mai bine de cinci luni.

Aseară o simţeam pe Lia vălurind prin toată căsuţa şi m-a apucat duioşia. O să-mi fie dor s-o ştiu în siguranţă, în mine. Dar,pe de altă parte, abia aştept să scap de burtă, de picioarele umflate şi de greţuri, de insomnii şi de starea asta de dependenţă de cei din jur, pentru cele mai mici chestii. Şi nu, nu-s deprimată, doar nedormită.

Related Posts

Share This

13 Comments

  1. alina

    Ei, hai, curaj, mai ai un pic.
    E normal sa ti se intoarca greturile inspre finalul sarcinii, de data asta sunt din pricina storcosirilor interne de organe, nu neaparat de fluxurile hormonale.
    Ceai de tei, aromaterapie cu ulei esential de lavanda (atentie, nu masaj, se pare ca ar favoriza contractiile) si psihicul instruit. Fa ziua ceva care iti place, nu trebuie. Macar acum profita. Nu vreau sa fiu rea, dar va fi mai greu decat cu Irina, la inceput. Dupa o vreme devine mai usor, dar ai sa vezi ce greu e cu impartitul timpului. Si e pacat sa nu te straduiesti acum din super-rasputeri sa te linistesti. Ai nevoie.
    Big hug si ai grija de tine si de fatute, si de Irina, si de Liuta!
    PS Ca incurajare, desi poate nu suna chiar asa, se poate si fara odihna. Ajungi sa functionezi cumva, adaptat. Eu am rezistat cinci ani fara O noapte de opt ore, ce, nici macar de sase. Acum abia abia incep sa prind nopti la rand de cate 6-7 ore legate de somn, cand nimeresc o saptamana intreaga ma ciupesc dupa aia trei zile. 🙂 Sigur ca ma resimt, hormonal in special, sunt dezechilibre puternice din cauza acestei lipse cronice de somn, insa incet incet ne punem inapoi pe picioare. Deci nu dispera, intotdeauna exista iesire, intotdeauna drumul merge catre mai binisor. Poate nu asa de repede cum ne-am dori, dar cu siguranta e o evolutie pozitiva, copiii nu raman vesnic pruncii consumatori de somn matern.

  2. Ada draga, sunt cu tine! Nici eu nu dorm, dar la mine e un pic invers, adorm foarte tarziu, dupa 2, 3, ma trezesc de 10 ori pe noapte si incerc sa recuperez dimineata, dar nu se compara cu somnul profund de noapte. Cat despre oboseala, picioare umflate, mainile intepenite si altele nu mai zic nimic si cer sa mai am putina rabdare, macar cateva saptamani.
    Odihna placuta iti doresc!

    • Delia, stii locomotiva aia din desene animate, aia care se straduia sa urce un deal si zicea “I think I can, I think I can!” Asa si noi! Hai, ca mai e un pic!

  3. oana

    >:D< hug… mi-a placut aia cu socul oboselii… la mine e fix acum, iar la asta se adauga jalea fara margini si fara motiv a copilasului… un scancit care pare etern… noroc ca se compenseaza cu zambete minunate… te pupam ada si-ti trimitem vise frumoase…

  4. Liv

    Ada, ia-ma la brat si spune-mi:”tu”! Doamne, parca ma vad anul trecut insarcinata cu Mara, rotunda ca un balon, cu picioarele- butuc, de mana cu Luca plecand spre parcul aflat la 2 statii de tramvai departare. Noaptea dupa ce culcam copilul, barbatul, parintii, ma asezam in sfarsit in pat. Pe stanga era Mara ghemotoc si nu ma lasa sa dorm, pe dreapta nu puteam eu; ma durea coloana, capu’, ramaneam fara aer, aveam arsuri…si cand in sfarsit gaseam o pozitie cumsecade (cu perne intre genunchi si glezne…se trezea Mara si pleca la plimbare la brat cu ficatul meu. Ori o apuca sughitul, ceea ce insemna ca tre’ sa ma ridic si sa ascult cantecul greierilor pana-n zori. Altfel, azi noapte dupa 18 ore de veghe, dupa alaptat din 2 in 2 ore…cand sa ma asez in pat incetisor, calculand milimetric unde sa pasesc ca sa nu scartaie dusumeaua…Mara incepe sa planga cu suspine. Doamne si ce-as mai sorbi o cafea, asa de dezmeticeala! Sfatul poporului: DORMI, Ada! In orice pozitie, cu orice pret! Cu picioarele sprijinite pe perne, legata la sale cu fular, cu ceai de tei, miere, zapada topita sau sirop de somn! DORMI!!!!!!!

    • Da, unde e butonul ala pe care apesi si pe urma dormi instantaneu? Unde eeee, ca nu-l gasesc.

  5. vai ce mai bantuiam si eu noaptea, o nervozitate inexplicabila pe un fond sublim de oboseala, lupta de hormoni… inca putin, inca putin 🙂 chiar asa, acum iti trebuie ocupatii pur recreative, pentru tine, pentru Lia, ai voie sa te (culmea!) stresezi intr-un mod cat se poate de relaxat 🙂
    oricum, stii tu mai bine 😀

  6. “… ştiu că e firesc să mă trezesc din ce în ce mai devreme…”

    Daaa? asa este firesc? Habar n-am avut si nici nu cred ca-i adevarat, sa ma scuzati, doamnelor, dar eu dormeam de la 2 pana la ora 9 (as mai fi dormit, dar trebuia sa ma duc la gimnastica), plus somn la pranz de maxim 2 ore (ca-mi puneam ceasul sa sune ca altfel as fi dormit mai mult si nu m-as mai fi putut culca la 2. Acum imi multumesc in fiecare zi in care Degetzica se trezeste la 9-10 si eu o data cu ea. 🙂

    • Maria, norocoaso! Eu orice as face la 7 suna ceasul… Copilul trebuie pornit la gradi, barbatul pornit la serviciu. Abia dupa ce pleaca ei ma culc la loc. Si ce somn dulce… Daca apuc sa adorm.

  7. O, imi amintesc si eu cu ceva nostalgie de insomniile din sarcina. Cu nostalgie, pentru ca, la un an dupa ce am nascut, ele nu au disparut, si – desigur – cu copilul in preajma, nu se pune problema de culcat in orice moment al zilei in care simt ca nu mai rezist. Parca in timpul sarcinii era totusi mai usor sa spun “gata” si sa ma culc… la 10, la 13, la 15, la cat simteam eu nevoia. Acum nu pot decat sa ma bucur ca piticul are 2 somnuri pe zi, dintre care pot alege unul si pentru mine, ramanand ca pe celalalt sa il rezerv trebaluitului prin casa. Fac asta rar de tot, dar recunosc ca nimic nu se compara cu orele dormite unul langa altul.
    Multa sanatate si odihna!

css.php
Privacy Policy