Instincte paterne
În dimineaţa asta, Irina ne-a anunţat că a hotărât că va sta acasă cu Mitzul.
Asta după ce ieri am dus-o la grădi în urlete semi-inteligibile, traduse până la urmă în “vreau să renunţ la grădiniţăăăă”.
I-am explicat că nu se pune problema de renunţat, nici dacă-i place sau nu, trebuie să meargă.
Dacă n-aş fi trecut prin aceleaşi episoade şi la prima grădiniţă mi-aş fi zis că poate e ceva în neregulă, or fi bătuţi şi puşi pe coji de nucă sau supuşi la cine ştie ce grozăvii care circulă pe net despre grădiniţele de stat. Dar am văzut copii râzând la grădiniţa asta, i-am scanat şi nu prezentau vânătăi, ba mai mult, după doar două zile de activităţi, domnişoara ne-a recitat o prea frumoasă poezie de Otilia Cazimir. Aşa că sunt optimistă, cu excepţia momentelor în care mă întreb dacă n-ar fi mai bine s-o duc înapoi la Smiley, come what may. Pe urmă mă întăresc şi-mi spun că dacă Max, care e mai mic, poate să meargă fără să tuşească la grădi de stat şi atâţia alţi copii ai colegilor mei au frecventat tot grădiniţe de stat şi n-au murit, n-o muri nici a noastră.
Dar situaţia continuă să fie albastră. Se trezeşte din ce în ce mai târziu dimineaţa. Plânge înainte să se spele pe dinţi. Plânge pe drum. Plânge la grădi. Are argumente confuze de tipul: “dorm prea mult la grădiniţa nouă” alternate cu “mănânc prea mult la grădiniţa nouă” “sunt tristă acum dar dacă doamna asistentă o să spună că trebuie să merg acasă, n-am să mai fiu tristă”…
Curios lucru, de fiecare dată când mă duc s-o iau o găsesc râzând. Când o întreb ce-a făcut/ce-a mâncat/ce-a învăţat la grădi, răspunsul e “nu ştiu” sau “am uitat”. Nu vrea să-şi facă prieteni. Nu ştie cum îi cheamă pe colegi iar pe doamna educatoate o cheamă Doamna şi atât, n-are nici un nume, iar doamna de engleză e Doamna de Engleză, şi ea o stea fără nume.
Azi am trimis-o în clasă cu tata.
Pe drum n-a mai îndrăznit să scâncească prea mult după ce tata i-a explicat că nu e pe alese. Se duce şi basta.
La grădi a intrat tristă, de mână cu tata.
Şi-au trecut cinci minute. Şi-au trecut 10. Si V. nu mai apărea.
Într-un târziu a ieşit pe poarta grădiniţei cam alb la faţă. S-a sprijinit de maşină. Şi-a aprins o ţigară. A tras trei fumuri şi pe urmă a zis:
– Îmi venea să sparg uşa şi s-o iau de-acolo.
Am încercat să analizăm situaţia, eu mai mult din sadism, oarecum bucuroasă că vede şi el cum e şi înţelege încă puţin din misterul de a fi părinte.
Sigur, fata a plâns, s-a agăţat de el, a declarat că ea vrea să stea aşa, la el în braţe, mai avea puţin şi jura că nu se mai atinge de ciocolată în veci numai s-o ia acasă. Iar tata, probabil simţea că i se taie picioarele. Cum s-o lase plângând? El, care stătea la uşă câte douăzeci de minute pentru că Irina i se agăţa de gulerul de la pullover, fascinată de fermoar?
– Când auzi că-ţi plânge puiul, cum să stai şi să nu faci nimic? Trebuie să faci. Ţâşneşti din instinct!
Mâine iar o ducem împreună la grădi. Încet încet, se vor obişnui, şi tata şi fata…
Related Posts
Tags
Share This
Off,nasol ca nu s-a adaptat inca,sper sa nu dureze mult.
Si eu il intreb pe Basse ce a facut la gradi si ce a mincat si raspuns “inteligent” “nu stie”
au inceput atelierele pentru copii la MTR. uite-aici: http://www.muzeultaranuluiroman.ro/index.php?page=acasa&link=94
Simbad, dar ma primeste cu copil sub 4 ani? Ca eu m-as duce!
@florina: le e greu sa-si schimbe locul. Asta e, va fi bine.
Sa stii ca in prima saptamana si Rayan a refuzat orice fel de comentariu legat de gradinita. Eu il tot intrebam ce-a facut, ce-a mancat, daca au cantat, , daca au invatat ceva, daca au dansat etc, iar el ori nu vroia sa-mi raspunda, ori se facea ca n-aude, ori schimba subiectul. Acum a inceput sa fie mai comunicativ cand vine vorba de gradinita.
Bia nu merge cu placere niciodata la gradinita. In primele saptamani plange in fiecare zi, apoi se obisnuieste cu gandul ca trebuie sa mearga, nu mai plange, dar nici fericita nu e.
Si ea plange de cand se trezeste, pe drum, acolo cand o las, insa m-am obisnuit.
Cand o intreb ce a mancat, raspunde mecanic “supa si pui”, iar cand o intreb daca s-a jucat cu copiii, imi spune ca nu ii plac.
Si cand te gandesti ca e al doilea an de gradi.
@andreea: am citit la voi pe blog ca s-a obisnuit cat de cat. Ma bucur, sper sa pot sa spun si eu acelasi lucru peste 2-3 saptamani.
@ruxandra: si irina e tot in al doilea an. Si degeaba:)
Maria este in al 4lea an (adica este pentru a doua oara la grupa pregatitoare)si chiar nu ma asteptam sa avem probleme de felul asta. Dar nu vrea la gradi, toti copiii sunt rai, doamnele sunt rele, mancarea nu e buna, ba chiar de cateva zile se duce si sta cu fostele ei educatoare care acum au grupa mica. Sper sa isi revina la un moment dat. Zi buna sa aveti cu toatele 🙂
Da, Rayan s-a obisnuit. Dar mai stiu copii care initial s-au obisnuit si dupa aceea, brusc, in urma a ceva neidentificat de parinti, n-au mai vrut sa mearga la gradinita si basta. Dupa doua luni, trei sau chiar dupa un an. Asa ca nu ma culc pe urechea asta. Incerc insa sa fiu optimista.
Deanna a inceput sa mearga la gradinita cu cateva zile inainte de a implini 2 ani. Am pregatit-o pentru ideaa de gradinita cu cateva luni inainte ii repetam mereu ca atunci cand va avea doi ani va merge la gradinita si ca va avea o gramada de jucarii sa se joace si foarte multi prieteni. Mi-am luat cateva zile libere si am dus-o numai cate 2 ore sa se obisnuiasca cu noul loc unde urma sa isi petreaca intreaga zi de la 8 la 5. Primele saptamani au fost cu plans, cu nu vreau, etc. Educatoarele si directoarea ma lasau sa intru cu ea in clasa si sa ma asez pe un scaunel in timp ce ea invata care sunt regulile care trebuie urmate. Scosul jaketei, schimbatul papucilor, etc. Era tot timpul cu ochii pe mine sa nu cumva sa plec fara sa ma vada. Aveau un acvariu cu pesti si Deanna primise onoarea de a-i hrani in fiecare dimineatza cand ajungeam acolo. I se dadea capacelul si ea punea mancarea in apa. Dupa asta, ma ridicam ii spuneam ca plec si o pupam si o asiguram ca voi veni sa o iau inapoi cand termina programul. Cand s-a obisnuit cat de cat si nu mai plangea cand plecam, am inceput sa o las sa intre singura in gradinita de la usa. Daca intalnea alti copii pe drum, era fericita si aproape ca uita de mine. Dar avea si zile in care nu puteam sa o dezlipesc de mine. Era preluata de educatoare si mi se inchidea usa in nas :). Stateam pe afara cate 15-20 de minute pana venea educatoarea si imi spunea ca e ok ca nu mai plange si ca se joaca. Apoi lucrurile au inceput sa se desfasoare din ce in ce ma usor. Cand a implinit 3 ani era deja veteran in gradinita si ii ajuta pe cei mai mici ca ea sa se obisnuiasca cu locul, ii lua de manuta de la usa si ii ducea in clasa. I-am luat o trotineta si era foarte mandra ca ea e fetita mare si nu ai foloseste caruciorul, ci trotineta.
Deanna a terminat gradinita la putin timp dupa ce a implinit 4 ani. Aici copiii merg la scoala de la 4 ani in reception class, imbracati in uniforma cu ghiozdanel, etc. Cat era la gradinita a tot vazut cum prietenii ei plecau unul cate unul la scoala “pentru copii mari” si ma tot intreba cand merge si ea la scoala. In momentul in care a implinit 4 ani, a inceput cu intrebari – mami acuma am 4 ani, eu cand merg la scoala pentru copii mari? Si uite asa a venit septembrie si a ajuns si ea sa mearga la scoala pentru copii mari. Nu pot sa ma plang, nu am avut problema. Si-a facut prieteni imediat si nu am auzit -o niciodata spunandu-mi ca nu vrea sa mearga. Efoarte mandra de uniforma ei pe care o aduce acasa plina de mancare, vopseluri, apa, noroi, etc si e foarte bucuroasa ca in sfarsit a ajuns si ea la scolaa de copii mari.
Din cand in cand imi spne ca ii e dor de prietenii ei de la gradinita si ca ar vrea sa ii vada, iar eu ii promit ca intr-o zi o sa le facem o vizita.
La acelasi intrebari ca si voi – ce ai facut azi? Ce ai mancat? Raspunsurile sunt aceleasi – nimic, am uitat, nu imi aduc aminte, nu stiu.
Eu sper ca Irina se va obisnui in curand cu gradinita cea noua. Eventual poti sa o incurajezi spunandu-i ca numai copii care merg la gradinita ajung la scoala si la scoala va invata sa scrie si sa citeasca si va putea sa isi citeasca singura cate povesti va dori ea. Eu asa o mai incurajam cateodata cand simteam ca nu prea are chef de gradinita. Apoi bineinteles ca mai sunt promisiunile ca mos craciun nu vine la copiii care nu asculta si daca vrea x, y sau z jucarie va trebui sa mearga la gradinita. Ah si inca ceva, in fiecare seara inainte de culcare, o rugam sa ma ajute sa isi aleaga hainutele cu care vrea sa mearga a doua zi la gradinita, apoi incercam sa o incurajez sa se gandeasca la ce activitati i-ar placea sa faca a doua zi cu prietenii ei. Pe mine toate astea m-au ajutat sa trec cu bine peste majoritatea diminetilor.
Va pup pe amandoua 🙂
Uuuuf, imi pare rau ca Irina are probleme…e greu cu ei…
Sa stii ca si Silvia imi spune ca nu a facut nimic la camin, sau ca nu stie, sau ca a uitat…dar apoi pe drum sau seara acasa are clisee si povesteste ba una, ba alta…asa aflam noi :).
Insa ea adora caminul, in vara numaram pe degete saptamanile cat a lipsit, in vacanta…ma “toca” la cap ca de ce nu poate merge la camin, ea vroia la copii…
Diana in schimb a plaaaaans toti cei 4 ani de camin. Singurele dimineti cand nu plangea era cand o ducea tatal ei sau mama mea. Dar mergea, ca nu avea incotro, desi de multe ori o luau educatoarele cu forta si eu fugeam inghitindu-mi nervii(ca de ce numai ea e asa…) si lacrmile(ca de ce nu pot sta cu ea…).
O sa se obisnuiasca, e bine sa nu cedezi…desi ei simt chiar si cea mai mica “scapare”.
Pup cu drag.
Adela, foarte bune sugestiile tale am sa le aplic si eu!
Salmi:) merci, stiu ca trece. Deja joi si vineri n-a mai plans.