Între you cannot believe it, tăiţeii şefului, îngheţata de la patru îngeri şi muzica patriotică a cubanezilor

6 Oct 2012 by

Am dormit până la nouă! Vă daţi seama, am închis televizorul pe la zece şi m-am mai trezit la ora nouă, ceva ce nu mi s-a mai întâmplat demult.

Desigur, pentru ceasul meu intern, ora nouă la Bucureşti e de fapt ora opt în Ferrara aşa că am reuşit să golesc cardul de memorie al Marantzului, să pregătesc relatarea pentru radio, să-mi fac ghiozdanul şi să-mi salut cam din mers iubitul şi totul pe inima goală, înainte de micul dejun.

N-am a mă plânge de micul dejun, a fost ok, singurul şoc l-am avut la cafea, când am constatat că un caffe lungo înseamnă exact cât îmi rămâne mie în ibric după prima cafea a dimineţii. Mi-a fost frică să o beau, aveam senzaţia că o să-mi stea inima în loc. Am apăsat din nou pe buton lângă inscripţia “americano”. Despre americano nu vreau să povestesc. E mai bine să nu.

Apoi a început cursa de 2 kilometri fond. Nu-mi amintesc să mai fi mers pe jos atât de mult şi atât de repede şi cu atâtea kile în spate (e bun Marantzul, dar e greu, stimaţi ascultători!) de pe vremea când urcam pe munte. Ok. Exagerez puţin. Dar am mers mult. Mai mult decât mă aşteptam, noroc că am avut minte să-mi iau pantofii fără toc.

Azi am întâlnit o mulţime de oameni. Veniţi cu treabă pe aici, desigur. Pentru că sunt singură aici şi pentru că nu cunosc pe nimeni, m-am aciuat pe lângă un domn de la o televiziune locală. El ştia clar cine e fiecare dintre cei importanţi şi după ce m-am lipit de el am reuşit să identific şi eu persoanele care meritau să fie intervievate. Dar revelaţia zilei am avut-o abia după-amiază, când am ascultat poveştile unor oameni veniţi de foarte departe. Primul a povestit cum a avea cont pe facebook sau twitter pentru nebănuit de multă lume înseamnă mai mult decât “beau bere cu amicii”, sau “fetelor, au reduceri la MaxMara”, înseamnă diferenţa între viaţă şi moarte, sau între încarcerare pentru câteva zile doar sau pentru o eternitate.

Recunosc cinstit că nu m-am gândit niciodată la asta. Apoi am avut privilegiul să ascult poveştile de viaţă a patru femei care au trăit pe pielea lor primăvara arabă.

Apoi am aflat povestea primului cântec pe care o fată din Arabia Saudită l-a ascultat în viaţa ei de persoană educată în spiritul islamului dus la o extremă insuportabilă. Manal a fost crescută în spiritul şi litera religiei sale. Credea că să asculţi muzică în limba engleză e păcat, te murdăreşte, îţi pierzi din puritatea cu care te-ai născut ca musulman. De-aceea, de câte ori găsea câte o casetă cu muzică în camera fratelui ei, înregistra o predică religioasă peste muzică. Doar că într-o zi a apăsat pe play în loc de record şi din difuzorul casetofonului s-a auzit “Show me the meaning of being lonely”. Backstreet boys. Şi culmea, i s-a părut că muzica aceea e frumoasă. Că nu are cum s-o murdărească, aşa cum i se spusese la şcoală. Ba dimpotrivă, muzica aia punea o întrebare bună. Ce rost are să fii singur. Aşa a înţeles Manal cât de singură e. Mulţi ani mai târziu, a îndrăznit să se urce în maşină şi să conducă. Şi asta a stârnit o revoluţie. În Arabia Saudită femeile nu au voie să conducă. Încerc să-mi imaginez viaţa mea fără Minnie şi nu pot. Sunt frivolă? Nu cred, doar trăiesc într-o ţară mult mai normală decât sunt dispusă să accept.

Credeam că ştiu ce înseamnă conflictul din Siria, prea am tocit subiectul toată vara, ca să aflu azi detalii care mi-au făcut părul măciucă, despre copii de 7-8 ani care au scris pe zidurile şcolii “Tu urmezi!” şi au fost arestaţi şi torturaţi, despre tineri care au ieşit într-o vineri de la rugăciunea de seară, cu flori în mână, în semn de protest faţă de torturarea copiilor şi au fost ucişi în ritm de 150 pe secundă. 150 pe secundă! Mintea mea nu poate cuprinde tortura în sine, darămite torturarea copiilor sau cifra asta de 150 pe secundă.You cannot imagine, a spus de prea multe ori Ghada Ghazal, nu vă puteţi închipui ce orori trăim. Am pus capul pe pernă aseară şi n-am putut dormi din cauza liniştii, nu cădea nici o bombă, nu se auzea nici un zgomot. Nu, realitatea e că nu îmi pot închipui. Şi adevărul e că nu m-am gândit niciodată că atunci când mai marii politicii internaţionale îşi exprimă îngrijorarea pentru situaţia din Siria sau tristeţea pentru victimele ultimelor atacuri, exprimă de fapt propriile lor sentimente şi nicidecum pe cele ale celor care mor, dispar, sunt torturaţi sau arestaţi. La ei, la sentimentele lor, cine se gândeşte?

Apoi am aflat despre Bahrein, o ţară care a trăit propria sa versiune de primăvară arabă, dar care având doar vreo 600.000 de locuitori nu prea apare în statistici. Pentru politicieni suntem doar cifre. Atunci când nu trebuie să ţii de mână un sat întreg de mame cărora le-au fost ucişi copiii, 150 de morţi la Damasc sau 15 morţi în Bahrein nu înseamnă nimic, mi-a zis Maryam. N-am crezut că în secolul XXI, un baril de petrol va valora cât sute de vieţi pentru mai marii lumii şi, totuşi, realitatea mea asta e, mi-a mai spus ea, de la înălţimea celor 25 de ani ai săi. Încerc să-mi amintesc unde eram la 25 de ani şi mă văd pe străzile Sighişoarei şi la festivalul de teatru de la Sibiu şi la cel de dans de la Iaşi, mă văd pe străzi liniştite, nicidecum ruptă de casa mea, de familia mea, de tot ceea ce cunosc. Maryam povesteşte despre rudele ei aflate în închisoare şi despre tatăl ei, care a fost una dintre cele mai torturate persoane din lume (şi cât de crud sună asta) . Nu se poate întoarce acasă. Pe capul ei a fost emis un ordin de arestare. Şi chiar nu vrei să ajungi în închisoare acolo, zice şi zâmbeşte, nici nu ştiu cum de mai poate zâmbi.

A fost o zi grea, în termenii mei de persoană care nu trăieşte într-o ţară arabă. O zi în care am avut pauză doar 20 de minute. Cât să mănânc ceva la McDo. Ca să aibă Laur de ce să mă certe. Ca să am de ce să-mi fac apoi mustrări de conştiinţă, că-s într-un loc aşa de fain şi eu stau şi mănânc burgeri de plastic. De-aia, la sfârşitul zilei, când au închis centrul de presă şi a trebuit să o iau spre hotel, mi-am propus să fac un efort suplimentar şi să încerc să gust din mâncărurile locale.

Dar eu sunt îngrozitoare când e vorba de ales ceva la restaurant, nu ştiu cum se face că niciodată nu aleg bine. De cele mai multe ori aleg ce alege Laur, prea des mi s-a întâmplat să nu-mi placă mai deloc ce comandasem şi să-mi facă de fapt cu ochiul alegerile lui. Acum, însă, ia-l de unde nu-i. Aşa că am ajuns la Patru îngeri, am comandat tăiţeii şefului şi am primit exact asta, o farfurie de tăiţei verzi şi o ciupercă tăiată felii subţiri, stropită cu niscai ulei de măsline şi ceva oţet balsamic. Asta, după 20 de minute de aşteptare şi un concert cu muzică live, o serie de strigături cubaneze, traduse simultan de un nene în italiană. Îmi place muzica asta a cubanezilor, dar parcă în seara asta a fost prea mult pentru urechile mele. Am plecat de la masă deloc impresionată şi m-am lipit cu nasul de o vitrină la doi paşi mai încolo. Gelato!

Ei, da, de-acum începe partea frumoasă a serii mele. Poate că paharul de vin “bianco? profumato, signora?” şi-a făcut efectul, ori poate a fost de vină gelato… Nu ştiu, dar parcă s-a schimbat ceva din primele secunde în care papilele mele gustative au făcut cunoştinţă cu straciatella şi cu nociola… O, da. Gelato. Ne place, place, place.

Mi-e dor de ai mei. Peste tot sunt copii şi în toţi le văd pe ale mele, instinctiv mă gândesc uite, ăsta e cam cât Lia, fetiţa asta e ca Irina, îmi lipsesc fetele şi înţeleg din nou ce înseamnă să fii singur într-un oraş străin, ca o muscă pe perete, trecând pe lângă vieţile altora, complet invizibil. Uitasem.

De mâine am bicicletă. O pot lua de la hotel, pe gratis. Trebuie doar s-o aduc înapoi până la ora opt. Am să văd cum fac. Recepţionerul mi-a zis puţin încurcat că e o bandă de hoţi de biciclete, care dă lovitura la lăsarea întunericului, de aceea e mai bine ca bicicleta să se fi întors acasă la opt…

Stau şi mă întreb dacă încurcătura din vocea lui are vreo legătură cu paşaportul meu. Dar vă spun, se vorbeşte mult româneşte pe aici. N-a existat stradă pe care să merg azi, fără să aud pe cineva vorbind româneşte. Cât despre italiană, e absolut uimitor cât de bine înţeleg cam tot ce se spune. 80% pricep. Şi asta nu ştiu dacă nu e un motiv suficient de bun să vreau să înţeleg şi restul de 20 la sută.

Mai e puţin şi mă întorc acasă. Ah, şi dacă vreţi să ştiţi, pastilele alea de dor de mamă… nu funcţionează. Irinei tot îi e dor de mine. Se pare însă că Lia m-a uitat, ori cel puţin aşa susţine Irina.

Buona notte!

3 Comments

  1. la ce fel de festival te-ai dus?

    mi-a placut ziua ta, chiar daca plina de povesti ingrozitoare.
    am experienta cu plecarile de una singura, ca sa nu o iei razna de dorul fetelor, savureaza tot ce traiesti, e incomplet de una singura, dar ….iti da , stii tu bine, factorul ala de noutate cand te intorci acasa, pt cateva zile ai alta mina.

    cu mancarea nu stiu ce sa zic, in Italia n-am fost, in restu tarilor aleg ceva care sa nu fie nici cel mai ieftin, nici cel mai scump si sa fie pe cat posibil ceva ce eu singura nu mi-as gati 🙂

  2. Maco

    In materie de mancare ai o intreaga gama de paste si pizza. Eu cand am fost, timp de o saptamana numai asta am mancat. Alte specialitati: risotto, dar eu tot paste as prefera. si prea scumpe nu ar trebui sa fie(10euro, sau pe acolo).
    Cat despre cafea, espresso sa stii ca nu este mai tare decat o cafea la ibric, ba chiar am citit un articol in care specificau cantitatea de cofeina pe care o are cafeaua preparata in diverse moduri, espresso-ul are cam jumatate din cantitatea de cofeina pe care o are o cafea la filtru sau la ibric.

  3. tare seminar, daca e seminar…mie intotdeauna mi-au placut deplasarile singura. poate pt ca in 90% din cazuri am fost cu operator, mi-au prins bine cele in care mergeam seara pe strazi in liniste, faa conversatii uneori fortate, doar sa asculti un oras.

css.php
Privacy Policy