It takes a village to raise a child

22 Feb 2009 by

Da, sunt zile în care limba română nu mă mai încape şi atunci apelez la al doilea creier de care am făcut rost, cel ce e forţat să gândească în engleză. De aici titlurile în limba engleză, deci nu vă supăraţi.
Astăzi am o stare specială, poate şi pentru că am petrecut două zile aruncând lucruri vechi, ştergând praful de pe rafturi la care nu am mai ajuns de când ne-am mutat aici.
Mă pregătesc de o nouă migraţie, nici aceasta nu va fi pe termen foarte lung, doar pentru vreun an şi ceva, dar măcar de data asta nu mai am iluzii, n-o să mai încerc să iubesc locul în care am să mă aşez pentru doar câteva luni ce vor trece repede, sunt convinsă. O să-l respect şi atât, o să mă zbat să nu mă mai ataşez de pereţi.
Ziua mea de ieri a fost tare frumoasă. Vineri am terminat de tradus o carte, poate cea mai grea dintre toate cele pe care le-am tradus până acum. N-aş fi reuşit fără ajutor să termin cartea asta. Dar am terminat-o, datorită răbdării şi inteligenţei unei persoane cu totul speciale, despre care poate am să povestesc odată. Ca să o termin, am dormit cam 4-5 ore pe noapte destul de mult timp, cât să simt că mi-am luat o greutate de pe suflet în secunda în care am trimis-o spre editură. Aşa că ieri a fost zi de decompresie, o zi în care pe Irina am lăsat-o în grija Ioanei şi eu m-am ocupat de refăcut stocurile de alimente şi consumabile, plinul maşinii şi chiar puţină ordine, pe ici, pe colo. Pe la prânz, bujiile lui Costică şi-au dat demisia. Am ajuns cu chiu cu vai acasă, l-am dat pe mâna mecanicului care mi-a promis că luni îl face bine. Apoi, din cauza unui antivirus paranoic, instalat pe laptop, am trăit câteva zeci de minute de frustrare maximă. Nimic nu mai mergea pe laptop. După ce am închis antivirusul, laptopul a mers. Între timp şi-a dat duhul desktop-ul (pe care l-am revitalizat, în disperare de cauză, săptămâna trecută când îmi crăpa word-ul pe laptop şi pierdeam câte 40 de minute de muncă în 5 secunde.)
După-amiază am ieşit puţin din pielea de mami şi am fost la o lecţie de tango, împreună cu o prietenă. A fost frumos, ne-am întors de-acolo înfrigurate dar zâmbind, am găsit fetele jucându-se de-a Albă ca Zăpada. Se mai jucaseră şi de-a peştişorul de aur şi de-a spiderman. Irina râdea cu gura până la urechi, “acum eu sunt vrăjitoarea, stai să-ţi dau un măr”.
Seara am făcut două tăvi de soldăţei (pâine cu unt şi caşcaval, la cuptor), pe care i-am servit fetelor cu cremwursti şi ceai, apoi am desfăcut canapeaua din sufragerie pentru Ioana. M-am trezit că maimuţa mea vrea să doarmă şi ea în patul uriaş pe care nu şi-l mai amintea de astă vară, de când au dormit aici ai mei.
Casa mea era luminoasă şi plină. Cu o carte ţinută între degetele de la picioare, Irina se tăvălea pe canapea. În bucătărie, Ioana îi povestea Tatianei despre cele două surori ale ei, mai mici. Hohotele de râs se împleteau prin aer. Mitz ne privea ciudat, nu prea ştia de ce s-a schimbat topografia, de ce sunt încă două persoane în casă şi ce urmează să i se mai întâmple.
Iar eu am stat pe loc, cu perna pentru Ioana pe jumătate înfăşată în braţe şi-am tras aer în piept.
Senzaţia asta de bine n-am mai avut-o demult. Mi-a plăcut. Chiar e nevoie de un sat întreg pentru a creşte un copil, chiar ai nevoie de ai tăi, de rude, de fraţi, de surori, de oameni de care să te înconjori când trebuie să te ridici de la pământ. Oameni care să te sune să te întrebe: “Eşti bine?” “Să-ţi aduc ceva?” “Vin pe la tine?” “Vii pe la noi?”.
Înainte de a depune actele pentru divorţ, am stat de vorbă cu un doctor care se pricepe la traume în copilărie.
“Fă o listă” mi-a spus, “o listă cu zece prieteni la care poţi apela. O să fie greu şi o să ai nevoie de ei, trebuie să-i oferi Irinei măcar un surogat de familie.”
N-am făcut lista, G., îmi pare rău. Satul meu e cam gol. Dar aseară, preţ de câteva ore, casa mea a fost luminoasă şi populată de râsul a trei capricoarne minunate, magice fiecare în felul ei. Acum e linişte. Lecţia mea de tango a devenit amintire, Ioana s-a întors la surorile ei, Irina doarme cuminte, cu pisicile ei de pluş, Mitz face şi el ce ştie mai bine, adică zace cu labele în sus. Tatiana s-a întors la iubitul ei care aseară pe la nouă a sunat-o s-o-ntrebe, “tu când vii?”.
Voi, cei ce-i aveţi pe ai voştri aproape, bucuraţi-vă de ei. It takes a village to raise a child.

Related Posts

Tags

Share This

7 Comments

  1. Bogdana

    cred ca noi am avea de povestit la nesfarsit despre toate temerile legate de modul in care sunt copiii afectati de un divort…

    si ai dreptate, iti trebuie multa lume in jur…

  2. alina

    of, Ada.
    satul meu unde o fi el oare???
    dacă e să fac lista minune, mă trezesc că n-am pe cine pune acolo. jur.
    deci, fii recunoscătoare, ai puțin, dar AI!

  3. mamica de Sebastian

    Ada important e sa ai Oameni in jur,putini dar buni,nu trebuie chiar o armata..
    Si noi sintem cu gindul linga voi.

  4. anatati

    Foarte frumos scris, Ada. 🙂 Aşa cum spune Florina, puţini, dar buni …:)

  5. Ceska777

    Na, ca m-ai facut sa lacrimez Ada.
    I don`t have a village!!!! No village at all! Si cand am impresia ca ii vorbesc si jumatatii in chineza si nu ma pricepe as avea nevoie disperata de un village. Pe lista mea nu e mai nimeni, toti care ar incapea pe lista sunt departe, in satul lor. Pe lista de pe messenger vad online multe persoane care nu ma vad ele pe mine online… Sa strig?????

  6. mara

    🙂 so true

  7. sayadinna

    esti o mamica tare buna si frumoasa..sa pupi printesa ta din partea mea si sa va gasesc vesele cand ma intorc aici:)

css.php Privacy Policy