Iţe, alianţe şi urzeli neaşteptate

19 Jan 2010 by

Acesta nu un post coerent, e un mozaic din gânduri ce plutesc prin mintea mea şi iată azi s-au cerut puse în cuvinte.

Mi se întâmplă uneori să pot trece prin perioade întregi de timp din viaţa mea ca gâsca prin apă. Am darul de a mă închide, de a mă opaciza până într-acolo încât devin aproape invizibilă. Doar aşa se explică faptul că am reuşit să călătoresc prin toată România şi în afara ei, fără să mă leg de nici un om. N-am cunoscut pe nimeni în tren sau în avion, n-am reuşit să leg conversaţii inteligente, nu mi-a picat niciodată batista pe jos, ca să fie ridicată de vreun tânăr aflat dintr-un joc al sorţii lângă mine, n-am trăit fiorul electric ce se naşte uneori între necunoscuţi, nu m-am ciocnit accidental de vreun om care apoi să vrea să intre în vorbă cu mine. Nu s-a întâmplat. Am locuit în străinătate, m-am plimbat pe străzi, am fost prin magazine şi la gym, am vizitat locuri şi muzee. Cu toate astea, nimic nu s-a lipit de sufletul meu sau de viaţa mea pe mai departe. Am amintiri cu obiecte şi străini, nu ştiu să îmi fac prieteni în mod accidental şi prima impresie pe care o las nu e mereu bună. Sunt un arici colorat. Dar culorile mele au un spectru greu de observat cu ochiul liber, de aceea, la prima vedere, sunt o persoană relativ armonioasă, dar atât.

Mă ajută şi faptul că am trăsături oarecum comune, oamenii mereu mă confundă cu altcineva sau au senzaţia că mă cunosc de undeva, poate de la televizor? Poate de la radio, le răspund râzând, şi gluma mea preferată cu cei ce mărturisesc emoţii înainte de o emisiune e aceea că la radio nu ne vede nimeni. Eu ştiu cel mai bine, doar lucrez de atâţia ani şi mă tot străduiesc, dar tot nu mă vede nimeni. Îmi convine semiinvizibilitatea asta, anonimitatea nu pe străzile Bucureştiului, ci anonimitatea în timpurile vieţii mele. Cu toate astea, oamenii care s-au lipit de mine, cei cu care am avut de-a face sunt mereu cei pe care i-am mai întâlnit şi înainte şi parcă îi redescopăr de fiecare dată, sau viaţa mă pune să mă uit mai atent la ei. Casele în care locuiesc sunt mereu pe străzi pe care am mai umblat (de la cea din Berceni până la cea de astăzi), străzi pe care reînvăţ să umblu, aşa cum pe oamenii care intră în viaţa mea trebuie să reînvăţ să-i privesc . Până şi policlinica la care o duc pe Irina periodic e aceeaşi cu cea în care eu am fost dusă când eram mică de tata.

Am dat acestui post un titlu uşor pretenţios şi el pleacă de la o constatare pe care am făcut-o azi noapte, gândindu-mă ce iţe tainice s-au urzit în timp, în aşa fel încât 18 ianuarie să devină o zi atât de importantă din viaţa mea. Pe 18 ianuarie nu mă gândesc doar la Irina. Ani de zile 18 ianuarie a fost aniversarea vecinului Mircea şi a fratelui meu vitreg, Sorin Mihai, cel despre care azi, după sfărâmarea alianţei noastre vremelnice nu mai ştiu aproape nimic. Ani de zile, vreo 14… 18 ianuarie era ziua lui Sorin, aşa cum 8 noiembrie era onomastica lui. Pe Mircea l-am pierdut pe drum, în urmă cu mulţi ani, când s-a mutat. Dar de la bunica lui (care-mi făcea nişte planşe superbe pe caietele de geografie şi pe cele de biologie) am moştenit amintirea unei prăjituri denumite “mere pe canapea” şi obiceiul de a ţine bradul în casă până după 18 ianuarie, de ziua copilului capricorn.

În viaţa mea de femeie măritată, aceste două aniversări s-au perpetuat. Pe fostul meu soţ îl cheamă Gabriel, deci în toată perioada căsniciei noastre, onomastica lui Sorin Mihai a fost reşapată în ziua Arhanghelului, serbată cu tort făcut anume şi coifuri şi entuziasm care aproape mereu se lovea de un zid: acela al lui “terminaţi cu prostiile”. Naşterea Irinei pe 18 ianuarie a perpetuat această zi de sărbătoare.

Anul trecut am aflat că o persoană la care ţin foarte mult, Ale, e născută în aceeaşi zi cu Irina. Aş vrea să pot descrie duioşia (deloc caracteristică persoanei mele) cu care mă gândesc la Ale. O simt legată de mine cu iţele nevăzute despre care vorbeam la începutul acestui post. Nu bem cafea în fiecare dimineaţă, dar mă gândesc uneori la ea, oare ce mai face? Se descurcă? Are nevoie de ceva? Ce i-o mai face pisica? Să vă mai spun că Ale a avut o pisică identică domnului Mitz şi m-a înţeles exact prin ce trec când am aflat că Mitz e bolnav şi ce diagnostic are, când apoi a murit prietenul meu cel păros? Cu Ale am scris în limba română lucruri de bun simţ menite să mângâie pe cei ce pierduseră un copil. Ale mi-a împachetat cănile şi farfuriile când eram complet neînstare să mă adun şi priveam la viaţa mea de familie ce aştepta să fie pusă în cutii de carton. Ale, născută pe 18 ianuarie.

Tot pe 18 ianuarie este născută Odetta. Odetta e fiica dintâi a celei de-a patra soţii a bunicului meu, Lia. Ei s-au cunoscut acum 50 de ani şi au o poveste incredibilă, strict determinată de vremurile pe care le-au trăit. Bunicul meu s-ar fi căsătorit şi-n tinereţe cu Lia, dar părinţii ei au făcut tot ce au putut să-i despartă. S-au reîntâlnit 50 de ani mai târziu, într-o staţie de autobuz, când ea a coborât şi el a dat să se urce. El proaspăt văduv, ea divorţată, la peste 70 de ani au înconjurat lumea de două ori cu escală la Hong Kong şi s-au căsătorit în Noua Zeelandă, ca apoi să aibă motive de alergat prin Cluj la legalizat hârtii şi certificate de căsătorie. Săptămâna trecută am aflat că fata Liei (deci mătuşa mea prin alianţă) e născută în aceeaşi zi cu Irina.

Coincidenţe onomastice sunt multe. Lia e un nume care mie îmi place mult. Pe străbunica Irinei din partea tatălui o chema Lia. Iată că o nouă străbunică Lia a intrat în viaţa Irinei.

Pe bunica mea o chema Doina. Ani de zile după ce Irina a primit de la tatăl ei numele acesta, am aflat că lui i-ar fi plăcut şi Doina, dar s-a gândit că eu nu am să accept şi nu l-a mai propus. Am aflat apoi cu stupoare că pe soţia unuia dintre fraţii lui V. o cheamă Irina, deci sunt două Irine Vuţescu pe lume şi amândouă sunt din aceeaşi familie.

Viaţa e ciudată. Aştept să văd ce se mai întâmplă…

Related Posts

Tags

Share This

css.php
Privacy Policy