Joie de vivre, cap. MMXIII
Se făcea că era dimineaţă şi din sutele de elastice de păr Irina nu găsea niciunul. Era 7.40, în camera ei un dezastru greu de descris, ceasul ticăia tic-toc, tic-toc iar eu rămăsesem bouche bee la vederea fâşiilor de hârtie igienică amestecate cu mâneci roz şi şosete mov ce se iţeau de sub patul ei, între multe figurine mici şi flori de hârtie gumată.
Doamne, şi e abia luni.
– Nu plecăm nicăieri până nu-ţi faci ordine în cameră! Ai cinci minute să strângi dezastrul ăsta.
– Dar mami, e aproape opt. Iar întârzii! Cum să fac ordine în cinci minute.
– Nu mă interesează.
– Şi ce-o să-i spun doamnei?
– Îi zici adevărul.
– Că am întârziat că m-ai pus tu să fac ordine în cameră?
– Eeeexact.
Am ieşit din camera ei bombănind şi m-am refugiat în bucătărie, să mai iau o gură de cafea.
La opt ieşeam din casă, în sfârşit, deşi camera ei arăta în continuare ca ultima redută picată într-un război al jucăriilor cu hârtia igienică folosită pe post de aşternuturi pentru păpuşi.
Pe la opt şi cinci mi-a trecut prin minte să o sun pe Lavinia să aflu, totuşi, dacă nu cumva prima zi de şcoală altfel se desfăşura în altă parte şi eu ratasem plecarea de la şcoală. Lav abia era la cafea, Şcoala Altfel începe la ora 9, că doar de-aia e altfel.
– Poftim, să mă mai bombăni şi altădată. Azi începi la nouă!
– Păi, eu ţi-am dat foaia de la Doamna! Dacă tu i-ai dat-o Liei, ce să-ţi fac?
– Eu i-am dat-o Liei? Şi-a luat-o singură.
Timp berechet. La Cafe Latte era deschis deja. Aveam 50 de lei în buzunar. Ah şi nu e moment mai bun să-ţi împlineşti un vis decât prezentul. Aşa că am tras de volan şi am parcat chiar în faţa intrării.
– De ce opreşti la cafenea?
– Pentru că e devreme. Vrei o felie de tort de ciocolată?
– La oooraaa astaaaa toooort?
– Da.
– Daaaaaa!
– Şi o ciocolată caldă?
– Da, mami, daaaa!
Iată-ne la masă, la Cafe Latte, adulmecând o trufă uriaşă, scăldată în frişcă, moarte dietei, în cinstea celor 78 de zile de când mă străduiesc să nu mai mănânc aiurea, deşi nu-mi iese chiar zilnic.
– Ai pus cam aiurea maşina acolo, poate ar trebui s-o muţi.
– Dă-i pace, că stă bine.
Eu Latte, ea ciocolată caldă, prea caldă, aşa de caldă că-şi pune gheaţă. Nu reuşeşte să dovedească felia de tort şi pe la fără douzeci hotărâm să lăsăm maşina parcată aiurea aşa cum era în faţa intrării şi să mergem pe jos, prin Cişmigiu, până la şcoală.
Ne-au transferat băuturile în pahare de carton, am anunţat că revin cam în 20 de minute după maşină (nu era parcată aiurea, parol) şi am pornit la pas spre parc.
– Ce maşină ciudată, ce fel de maşină e asta?
– Cred că e o maşină electrică.
– Îmi faci o poză?
Apoi şi-a amintit că-i trebuie totuşi ghiozdanul. Ne-am întors. Pornim iar, cu ghiozdanul în spate.
– Inspirrrrrr, respirrrrrrr.
– Expir. Nu respir. Expir.
– Dar dacă eu vreau să respir, ce-ai cu mine!
– Bine, mamă, respiră liniştită.
În faţa şcolii încă un pupic. E fericită, nu-i prea vine să creadă ce i se întâmplă, auzi, tort de ciocolată la opt dimineaţa, cine a mai pomenit, şi ciocolată caldă, asta e chiar culmea. Şi mama nu zice nimic de ordine în cameră şi aşa mai departe, incredibil.
Pleacă. Pleacă zâmbind cu zâmbetul ei original, cel de când era bebe, cel ce dispăruse o vreme şi acum, pentru că intră la latenţă, a reapărut.
Care latenţă?
Aceea de la 8 ani şi ceva, la 4 ani de la divorţ, la aproape cinci şi un pic de la prima plecare a tatălui ei de acasă, latenţa aceea care îi spune că nu totul este trist în lume şi nu este ea cel mai năpăstuit om de pe Pământ şi că totuşi viaţa e frumoasă, e aproape perfectă, fiindcă uite, se mai întâmplă şi minuni d-astea, îmbrăcate în ciocolată şi cu aer curat pe dinăuntru. E bine. Irina e bine iar. Zâmbeşte cu toată fiinţa ei, lălăie de la prima oră a dimineţii, vorbeşte de mă năuceşte şi nu-i e frică de nimic. Nu se sperie de nimic. Nici măcar de expoziţia de la Antipa. Pentru că oamenii sunt făcuţi din praf de stele şi mintea lor conţine mai multe celule decât sunt stele pe cer şi toate vorbesc între ele şi cântă, aşa cum cântă şi ea, Irina, acum, plecând spre clasa ei din Şcoala Altfel, din dimineaţa Altfel, după o improbabilă supradoză de ciocolată.
Am plecat să-mi recuperez maşina şi pe drum mi-am luat câteva narcise şi doi irişi de un violet incredibil. Cei mai bine cheltuiţi 50 de lei din ultimul timp.
Să aveţi o zi frumoasă.
Related Posts
Tags
Share This
Ce frumos! Asta imi aminteste ca n-am mai facut de mult asa ceva, iar dimineata e chiar si mai bine: soarele e mai vesel, florile sunt proaspete! Multumim pentru reamintire.
cu placere:)
Superb!!! Ah, mi-ai facut ziua frumoasa
De ce la noi “scoala altfel” incepe tot la 8h?
pentru ca e altfel:)
Ce noroc si mai ales ce rasfat pe voi! Noi azi ne-am sculat la 6 ca sa plece Matei in excursie de la 7. Sper sa-i placa.
Si zici ca ai dus-o pe Irina la Human Body sau n-am inteles eu bine? 🙂
Zic ca am dus-o, da.
Si eu vreau detalii! 🙂
Sotul insista sa mergem si noi, adica cu copiii (3 si 5 ani), dar mi-e ca ne cheama Protectia Copilului pe cap, daca incercam 🙂 Si mie mi s-ar parea extrem de educativ dar mi-e si teama sa nu oripilez copiii, desi … poate tocmai ca sunt atat de mici, vor pricepe ce e de priceput si nu macabrul in sine.
Cat de familiar…si de frumos…si de dulce!!!!