Jumapel

6 Sep 2017 by

Prima zi de școală din clasa 1 a Liei a decurs fără prea mari incidente. Am dus-o amândoi până la intrarea în clasă. N-a fost cu pod de flori, nici cu discursuri cu popa, primarul și polițistul satului. Fiecare învățător avea o pancartă pe care era scris numele lui. Atât. Nu știu exact cum au trecut orele de la 8.40 la 3.10, ce știu e că la școala asta nouă dai cu tunul după un loc de parcare, kiss and ride o glumă sinistră (trebuie să te duci pe la 3 să stai la coadă ca să ridici copilul de la kiss and ride) așa că, vom profita de ce ne oferă guvernul local, și anume, autobuz până la școală. D-ăla galben, ca-n filme. După care a plâns ieri Lioara cu suspine și lacrimi mari cât bobul de fasole, că n-a avut și ea voie să se ducă acasă cu autobuzul (după ce rămăsese că în prima zi o ducem/aducem noi și apoi încercăm varianta cu autobuzul.) Nu-i nimic. Am luat-o acasă și s-a calmat după o porție de supă de roșii. 

Pe urmă mi-a dat un teanc de foi de semnat (mai aveam unul și de la Irina dar despre Irina nu mai am voie să scriu, mi-a servit o chestie cu dreptul la propria imagine și intimitate și alte tweenage-bullshit-firstworldproblems, om povesti noi altădată…) și așa din senin, Lia noastră a trântit un “jumapel”. Come again?

– Ce ziseși, maică, mai zi o dată, că n-am auzit.

– Jumapel. 

– Aaaaaa, je m’appelle! Comment t’appelle tu?

Liniște. 

– Lie, trebuie să zici și numele, mămico. Zi după mine: Je m’appelle Lia. 

– Jumapel Lia.

– Ei, bravo, dar nu Ju mapel. Mai încearcă o dată. Je m’appelle.

– Je m’appelle Lia!

– Perfect!

Plină de mândrie am filmat momentul și l-am trimis familiei pe Whatsapp. Tata a avut aceeași reacție ca și mine, i-am tradus, toate doamnele din familie au căzut pe spate, și-uite așa a trecut prima zi de French Immersion. Phew… 

Pe la zece seara, când am reușit să ne apucăm de semnat teancul de hârtii trimise de școală (că au voie să le facă poze, să-i plimbe, să-i dea la gazeta școlii, că n-au alergii, că nu pleacă la prânz acasă, că se duce cu bus-ul școlii, etc, etc, etc!) am realizat că n-are fata bus tag. Adică un soi de legitimație d-aia pe care scrie cu ce autobuz circulă, cum o cheamă pe profesoara ei, la ce stație se dă jos și cine o ridică. Am improvizat din două cărți de vizită (am niște cărți de vizită cool cu pisifiara și Lioara desenată) și suportul de legitimație al legitimului și ne-am culcat liniștiți după încă un episod din Friends (suntem la sezonul 8, mai avem un pic și se termină și seria asta).

 

În dimineața asta, Irina a plecat la școală cu o fetiță din vecini. Ele se duc cu bicicleta și eu nu am voie să mă țin după ele cu mașina. Nici la școală nu am voie să mă duc. S-a făcut consiliu și mi s-a explicat că, dacă nu sunt chemată la școală, n-am ce căuta să embarasez preadolescenta, că râd copiii de ea. Mbine. Nu-i nimic, am eu alt plan secret, pe care nu pot să-l împărtășesc, dar antenele deja se întind în toate vânturile. 

Pe Lia am trezit-o la opt fără zece. Ce copil fericit și lipsit de griji, deschide ochii, își pupă păpușa cu care a dormit, mă ia în brațe, mai moțăie așa câteva zeci de secunde și pe urmă își începe ziua cântând. La masă mi-a mai servit un Colmo salva (Comment ca va! am dedus eu) și după ce l-am reparat și pe colmo salva, ne-am văzut de restul programului. Toate bune până și-a adus aminte de autobuz. Ce să vezi, că la dus n-o interesa neapărat să meargă cu busul ȘI dimineața. A, nu, mamzel. Hai să găsim stația. 

All right, nu e chiar ca în filme, nu vine s-o ia chiar din fața casei, avem de mers vreo 500 de metri până la stație, care e descrisă astfel: Intersecția străzii pe care stai matale cu poteca aia care iese din parc în dreptul Aleii X. Dar staț! că Aleea X e de fapt o stradă circulară care se intersectează de două ori cu strada pe care stau eu. Am alergat nițel între cele două intersecții, am hotărât că trebuie să respectăm descrierea exactă, căutat poteca din parc, proptit în drum, stat cu ochii în soare. Și treceau autobuze galbene pe lângă noi, și mai mari și mai mici și nici unul nu se oprea. Deja copila se cocârjase nițel, am zis lasă, mamă, că te duc eu la școală (recunosc, înjuram nițel în gând că iar o să parchez la mama dracului) când, cu scrâșnet de frâne și șase minute întârziere, a oprit lângă noi un autobuz uriaș. U-RI-AȘ!  

 

– Mnăzioa, ne cerem scuze, autobuzu 536 aci, nu vă faceți griji madam, e totul în regulă, ne vedem la prânz. Hai c-am plecat, că e târziu pa pa pa. 

 

Până să apuc eu să mă salut cu șoferul, Lioara dispăruse în burta monstrului. Nu știu unde s-a așezat. N-am apucat să o pup, nici s-o strâng în brațe, nici să-i fac o poză, nici să-i flutur o batistă, ș-am rămas în mijlocul drumului, cu ochii în lacrimi, fără să știu ce m-a lovit. 

Jumapel Ada și am copii mari. 

Colmo Salva? 

 

LE: Desigur ar fi trebuit să vă spun că de azi cărțile mele se găsesc în Librăria Românilor din Montreal și pot fi comandate pe net aici. Hurry up, au o promoție cu 20% reduceri …

Related Posts

Tags

Share This

1 Comment

  1. Tatiana

    :)))))))))))))))

css.php
Privacy Policy