Jurnal de fals căpşunar

4 Jun 2010 by

“Nu este oare exilul o smerenie absolută? Iar toate aceste experiențe de viață pe care nu le-aș fi avut niciodată dacă rămâneam guler alb în România, nu sunt ele oare cel mai mare cadou pe care mi-l face Dumnezeu pentru a-L cunoaște astfel mai bine?”

Mirel Bănică, Fals jurnal de căpșunar, editat de Institutul European, Iași, 2010

Despre Mirel Bănică am mai scris. Cu respect, pentru că altfel nu se cade. Cu drag, pentru că altfel nu pot eu. Azi scriu cu emoţie despre o lansare neobişnuită, la care autorul, gazdă perfectă, era mai ocupat cu servitul oaspeţilor decât cu datul de autografe. O lansare la care nimeni nu a venit cu un speech scris pe foiţă, spre a-l prezenta pe autor. Dacă m-ar fi întrebat pe mine, aşa cum i-a întrebat pe alţii “Mă prezinţi tu?”, aş fi spus cam aşa:

Sunt puţini intelectuali adevăraţi în România, de talia lui Mirel Bănică. Lucrurile pe care el le cunoaşte despre lume, despre oameni, despre textura sufletului şi despre felul în care mintea umană funcţionează, sunt greu de cuprins doar în titlurile academice pe care le deţine. Dincolo de ce a învăţat din cărţi, Mirel Bănică are o şcoală comună cu cea a tuturor emigranţilor români, cu care, dureros, se identifică: şcoala est-europeanului care, deşi trei clase peste cei de-un leat cu el, trebuie mereu să dovedească – fără să epateze – că merită să fie unde e.

Europa Occidentală şi America de Nord sunt bântuite de dramele oamenilor citiţi. Aceștia, pentru a supravieţui în societăţi mai avansate decât România natală, acceptă (pe termen mai scurt sau mai lung) slujbe sub capacităţile lor intelectuale. Poate că nu toţi. Dar cartea aceasta, Fals jurnal de căpşunar, ar fi putut fi scrisă şi de inginerul care n-a dorit să renunţe la experienţa ante-canadiană doar pentru a fi recunoscut de Ordinul Inginerilor, şi de medicul care trebuie să-şi ia studiile de la capăt  într-o universitate americană pentru a putea profesa, şi de jurnalista de succes în România, care oricât şi-ar fi căutat locul în Quebec, nu şi l-a găsit pentru că, pur şi simplu, Nu era croită pe tiparele clasice ale Americii de Nord, şi de  fostul manager care e obligat să accepte slujba de paznic de noapte într-un hotel mic din Regatul Unit, şi de cercetătoarea în domeniul chimiei, care, trăgând din ţigară pe un balcon din Toronto, oftează după postul încă păstrat pentru ea la Academia Română.

Sunt oameni care nu descoperă ce important e să fii în ţara ta decât după ce şi-au smuls rădăcinile, şi-au ars scrisorile şi jurnalele din copilărie, şi-au luat adio de la rude şi au plecat, lăsând în urmă nori de fum. Abia departe guşti toate acele senzaţii de nebănuit ale adaptării la o altă societate, în care ceea ce ţie ţi se pare normal, firesc sau amuzant, pentru majoritari e de neconceput, jignitor sau de-a dreptul de nesuportat. Nu ştiu dacă drumurile lui Mirel prin lume şi toate întâmplările sale i-au întărit cumva rădăcinile aeriene până când le-a putut pune înapoi pe pământul acesta (pe care atât de tare îl urâm şi fără de care nu mai ştim unii dintre noi să trăim). Ştiu că din tot ce  ne-a povestit azi Mirel Bănică la Verde Cafe, o anume istorie mi-a rămas în minte. Iat-o.

Lucra într-un magazin de covoare al unor libanezi. În acest magazin, clienţii intrau doar în pauza de prânz şi după ora 17.00. Poate vi se va părea ciudat, dar în ţările despre care povestim, oamenii nu prea sunt pe străzi decât în pauza de masă şi după serviciu. Ei bine… Magazinul era deschis toată ziua. Între orele în care clienţii erau la birourile lor, disciplinaţi, patronii magazinului cu pricina se întindeau pe covoare şi se relaxau, ascultând muzică libaneză. “Obosit să nu fac nimic, am luat o carte cu mine și am început să citesc și eu, întins pe un covor de Buhara. Unul dintre proprietari a venit către mine mergând legănat și mi-a spus: Ascultă, aici noi muncim, vindem covoare, nu citim. Doar în biblioteci se citește. Ascunde cartea! Alungă clienții. M-am conformat, am băgat cartea la loc în rucsac și m-am întins pe covor. Lucrurile intraseră în normalitate.”

Abia aştept să citesc Falsul jurnal de căpşunar. Cu înţelegere îl voi citi. Pentru că am trecut pe acolo, dar, mai norocoasă decât el, sau poate mai puţin îndârjită, m-am întors mai repede şi mai hotărâtă că limba română e de fapt ţara mea şi aerul pe care îl respiră sufletul meu.

Mă bucur că după atâta timp şi după atâta drum, Mirel Bănică e din nou guler alb, acolo unde trebuie. M-am bucurat şi să-l văd pe Matei, lumina lui şi a Annei, pe care azi am avut prilejul să-i cunosc.

PS pentru MB: N-am spus pe blog… M-am bucurat de dedicație.

10 Comments

  1. ceska777

    Vad ca e deja editata cartea deci nici o sansa sa se schimbe titlul in cel propus de tine 🙂
    M-ai facut curioasa, o sa cumpar cartea mai ales daca e un adevarat jurnal de emigrant.
    Poate ca in tara cu magazinul libanez de covoare lumea nu iese pe strazi decat ca sa mearga la lucru, sa ia masa in pauza si apoi sa plece acasa. Cand ma aflam in Munchen, mereu in delegatii, biroul nu era departe de Gradina Engleza si mergeam acolo sa imi mananc sandwichul sau sa comand la Imbiss chiftea cu salata de cartofi. Si stand cuminte in tinuta office pe o banca admiram si invidiam pe toti aceia care, desi pareau de o varsta cu mine si probabil aveau si ei un job, puteau fi miercuri in jurul pranzului in parc. Ca alergau, plimbau cainele, erau cu fiul/fiica sau prietena…..

  2. patty_bravo3

    Ada, si eu sunt o emigranta, nu cu multi ani a activ. Am luat totul de la ZERO, incepand cu limba(de fapt, limbile, ca lucrez in doua limbi acum), studiile, prietenii, etc. Nu am avut pe nimeni sa imi dea un sfat, sa ma indrume, etc. A fost cumplit de greu, mai ales ca domeniile mele de expertiza tin de stiinte umaniste/sociale (comunicare, public affairs, international relations) si limba este un instrument important de comunicare. M-am reintors la scoala si nu regret nici o clipa, ba chiar mi se pare normal acum-scoala romaneasca e muuuult in urma si nu dezvolta spiritul critic. Ma apropii de succes (pe cel financiar l-am realizat deja) in sensul de a face parte dintr-o elita (stacheta e f sus).
    Fara modestie,tinand cont si de mediul de unde am plecat din Romania, (f modest si refractar la educatie) , sunt o invingatoare. Insa emigrarea a fost cel mai bun lucru care mi s-a intamplat, pentru ca m-a ajutat sa imi depasesc limitele (cu mult). Si, ca sa fac referire la postul tau, nu a trebuit sa dovedesc “mereu” ca sunt mai buna-nu am “dovedit” nimic, pur si simplu am fost eu insami si am incercat sa evoluez si sa ma dezvolt continuu-aceasta este de fapt, trasatura esentiala aici-COMPETITIVITATEA-care, din pacate, lipseste in Romania.
    Trebuie sa fii bun, pt ca, pur si simplu, mediul este competititiv (nu peste tot, insa la nivel de varf este peste tot). Cam atat.

    • Patty, sunt experiente si experiente! Ma bucur pentru tine ca ai reusit. Felicitari. Pana la urma acasa e acolo unde ti-e bine, unde iti sunt oamenii dragi, unde poti trai.

  3. alina

    Eu nu stiu cui ii folosesc etichetarile astea teribil de generalizatoare.
    E asaaaa o prejudecata in treaba asta cu capsunaritul si sclavagitul emigrantilor in noile societati de adoptie incat mi se face rau si greata de fiecare data, te rog sa ma ierti.

    Da, e vorba despre umilinta. Umilinta de a accepta ca nu esti, nu ai cum fi, asa cum ti s-a tot predat in scoala si ti s-a predicat pe strada si in familie, buricul pamantului.

    Trebuie sa faci concesii si compromisuri fiindca adaptarea asta inseamna, de fapt, o deschidere, o cunoastere. Lucrurile sunt diferite, bineinteles, inainte sa incepi sa ridici pretentii de recunoastere a calitarilor si insusirilor tale (personale ori profesionale), trebuie sa fii in stare sa le digeri, sa le pricepi, sa le gestionezi.
    Degeaba ai zece milioane de scoli si eruditia unui academician, in momentul in care iti doresti o anume slujba, e de la sine inteles si absolut logic ca sunt niste conditii de indeplinit.
    Nu contest ca Europa si America de Nord sunt saturate de discriminari etnice.
    Dar sunt de parere ca si emigrantii romani pleaca la drum cu prejudecati cat casa de mari. Ca ei sunt cei mai buni, cei mai scoliti, cei mai educati, cum de nu-i accepta nimeni ca atare, fara dovezi si fara corvezi?!

    Eu nu am avut nici un fel de dificultate aici in sensul asta. Puteam sa ma duc sa incep o cariera jurnalistica in exact acelasi mod (dar croita intr-o altfel de civilitate) ca si in Romania, daca asta imi doream. Scolile imi erau recunoscute, doar ca, on the job, trebuia sa demonstrez ca am asimilat societatea inainte sa scriu / povestesc despre ea. Iar asta insemna, pentru mine, acelasi lucru pe care l-am facut si in tara – juniorat, pe salarii (raportabil) minuscule si rabdaaaaaare multa.
    Nu le-am mai avut. Le epuizasem cu ani in urma. In plus, procesasem si alta schimbare de macaz a perspectivelor.
    Dar am inteles si acceptat necesitatea invatarii.
    Si cred ca este aplicabila in orice meserie.
    Emigrezi, schimbi pamantul, schimbi obiceiurile, e musai sa le asumi pe cele ale locului inainte de a cere sa fi in aceeasi pozitie (dar cu salariu mai mare, of course!) in locul de adoptie.

    Emigrarea nu este pentru oricine, se spune. Bineinteles. Fiindca nu oricine, mai ales roman, poate trai aceasta umilinta necesara. Chiar daca ea nu inseamna neaparat capsunarit, spalat de WC-uri sau servit la mese (ori vandut covoare). Ci pur si simplu un “zero” adaptat circumstantelor (un medic are de trecut niste examene, un inginer are de acceptat pozitii mai slabe ierarhic, un profesor are de demonstrat fluenta si cursivitate maxima in limba respectiva samd). Intelectualii umanisti sunt cei care sufera cel mai mult (dar cat de normal este asta!), aceste profesiile sunt cel mai greu de echivalat, de translatat in cu totul si cu totul alte ecuatii.
    Nu vad discriminarea. Si nu vad tragismul situatiei intelectualului care si-a asumat slujba de vanzator de covoare, dar are asteptarea sa-i fie recunoscute eruditiile academice!!! Daca mintea unui patron de magazin, in ORICE TARA, poate fi mica si ingusta (nu musai), asta nu se traduce implicit in “vai, ce redusi intelectual sunt cetatenii acelei tari”, imi pare rau, e o paralela trasa rau de par!!! Daca Mirel Banica s-ar fi aflat intre intelectuali libanezi sunt convinsa ca ar fi schimbat impresii despre cartea lecturata, in loc sa fie trimis la “munca”, nu crezi?
    De ce nu s-a aflat in compania unor intelectuali? Mi-e teama ca asta tine exclusiv de destinul si deciziile domnului in discutie, nu putem extrapola filozofic, printre randuri, “asta li se intampla tuturor celor educati din estul Europei, atunci cand emigreaza in Vest”.
    Sunt milioane de povesti de “succes” care sa contrazica o asemenea extrapolare.

    De ce transformam noi mereu toata treaba asta intr-un patetism vesnic plangator: acasa e groaznic dar nici nu ma pot COBORI sa plec in alta parte, unde voi fi NIMENI?

    Esti aceeasi persoana, indiferent de locul unde te afli. Ce ai pe dinauntru nu scade, ci se imbogateste, atunci cand pleci si calatoresti.
    Ca pe unii inima nu-i lasa, li se face dor, au radacini prea bine infipte in patria mama, iarasi, bineinteles, sa se intoarca, sa-si faca viata mai buna acolo unde se simt ei ACASA. Simti si percepi exteriorul in functie de situatia ta particulara, circumstantele tale personale si de familie, e imposibil de generalizat cu acuratetea unui barometru.

    Mi se pare ingrozitor de inutil si neconstructiv efortul depus in aceasta perpetua lamentare, a celor care au dat gres, ori n-au avut noroc, in procesul “adaptare” sau “reintoarcere” sau orice incercare de schimbat locul.
    Pentru numele lui Dumnezeu, toate sentintele astea sunt penibile, ca si cum ar fi vina Europei si Americii, caci, se stie, de fapt, romanii sunt pietre rare pretioase, un fel de diamonds in the rough … pacat de oranduitori, altfel Romania ar fi un rai, gratie acestor oameni minunati!! 🙁

    Nimeni nu are nevoie, cu adevarat, de flatari sociale, pentru a fi o persoana buna si frumoasa, cu folos locului in care se afla si lumii in care traieste.
    Stii ce mi-ai spus tu odata? Esti fericit, continua, nu esti fericit, schimba. Uneori esuezi, alteori perseverezi, asta e, fiecare isi construieste destinul dupa cum poate, influentele sociale nu sunt mai importante decat altele si oricum nu se imprima identic fiecaruia.

    Asta e parerea mea, desigur. Si astea sunt sentimentele mele. Poate ca gresesc. Si stiu sigur ca am o anume vehementa, dar sinceritatea e un lucru pe care mi-l asum foarte constient, in acest caz.
    Sper sa nu mi-o iei in nume de rau. 🙂

    ps Cartea mi-as dori s-o citesc, oricum. 🙂

    • Alina, vezi, asa se intampla cand pornesti de la ceva scos din context. Am redat fragmentul cu magazinul de covoare pentru ca ala mi-a ramas in minte din tot ce a citit autorul la lansare. Mirel Banica are o calitate nu prea intalnita la compatrioti si anume auto-ironia. El nu este un roman care a incercat sa emigreze si a esuat, apoi s-a intors acasa si a scris cu putin venin ca toata lumea pute. Motivele pentru care oamenii pleaca si vin se schimba mereu. Mirel a fost in strainatate cu diverse burse si cred ca mai exista cel putin un bursier intre cititorii mei care poate confirma ca bursele oferite strainilor sunt de obicei mici si pentru a putea trai trebuie sa mai muncesti pe langa. Toate slujbele pe care Mirel le-a avut si despre care povesteste, le-a gasit afisate pe un panou universitar. Mirel nu e suparat pe lumea din afara Romaniei asa cum nici eu nu sunt suparata pe strainii de Romania ori pe romanii care se rup de tara. Spun ca in studentie visam sa plec in Canada si am tot zis ca plec in Canada si n-am mai plecat. Zic ca am gustat putin din ce inseamna sa fii Roman in UE si sa n-ai drept de munca si nu mi-a placut. Cartea asta despre care va vorbesc – ca pana la urma e vorba despre o carte – nu e nici oda patriei mume, nici o jelanie intelectuala, e un jurnal de experiente umane. Mirel scrie si despre cum e sa lucrezi la Ministerul Educatiei in Bucuresti si despre cum a fost in armata romana. Ticalosii sunt aceiasi peste tot, indiferent in ce limba vorbesc, oamenii de calitate – si despre ei vorbeste – sunt universali. Tu te aprinzi din cauza ideilor preconcepute ale romanilor ramasi sau intorsi acasa, ale invinsilor si ale celor ce nu au incercat pana la capat. Te rog nu te mai aprinde. E doar o carte, nu un manifest impotriva emigrarii ori a regasirii unei noi patrii. Pana la urma romanii nu sunt un popor fara tara, romanii au luxul de a alege unde sa traiasca si acestea sunt printre putinele libertati reale castigate in 1989. Dreptul de a calatori si de a te stabili acolo unde crezi ca iti e bine. Uite, eu nu cred ca acasa e groaznic. Traim vremuri halucinante, da, am spus asta, recunosc. Nu e vorba ca nu ne coboram sa plecam ori ca ne e teama ca vom fi nimeni. Il stii pe Banel Nicolita? Ai auzit de el? E un fotbalist mediocru, dar foarte cunoscut tocmai datorita mediocritatii. Pana la urma, daca intrebi pe strada cine e Mirel e posibil ca lumea sa creada ca intrebi de Banel. Diferenta intre Mirel Banica si Banel Nicolita e de statut (o-1), avere (o-2), expunere (0-3) si pana la urma de relevanta in societate (10-0). Mirel nu s-a intors acasa pentru ca a fost invins de un sistem rau cu imigrantii. Mirel, ca si multi altii pe care ii cunosc, a venit inapoi pentru ca a simtit ca aici poate face ceva care sa conteze. Ca si Dr. G, care de cand e inapoi in Romania a salvat nenumarate minti de la imprastiere, ca si altii si altii care desi ar fi putut ramane si duce o viata comoda in alte tari, au ajuns la concluzia ca poate AICI le va fi lor personal mai bine. Cartea chiar trebuie s-o citesti. Eu ma bucur pentru tine si pentru toti cei ce sunt linistiti in tarile lor de adoptie, tatal meu e unul dintre aceste persoane. Nu am nici un pic de ranchiuna pentru romanii naturalizati in alte tari. Si nici Mirel. Cartea ar trebui sa o citesti doar ca sa vezi daca nu cumva si tu ai experiente asemenea. Asa ca o sa ti pun deoparte volumul meu si ti-l imprumut cand vii.

      • alina

        Ada, imi cer scuze daca m-am aprins prea tare, ma irita cumplit generalizarile si exact pentru asta am pledat si eu (chiar daca nu s-a inteles tocmai bine): pentru ca fiecare poveste sa fie tratata individual, caci asa se si intampla, personal si aparte, fiecaruia.
        Nici eu nu spun ca in Romania e iad si in afara (ori in speta Australia) e rai. Cum ai spus si tu, ticalosi sunt peste tot, indiferent de limba pe care o vorbesc. Iar fiecaruia dintre noi i se prind radacini mai cu folos intr-un anume loc. Ceea ce imi doresc eu, pentru toata lumea, ar fi ca toti sa gasim, mai devreme, nu mai tarziu, acel pamant prielnic. Care nu intotdeauna este cel unde te-ai nascut (cazul meu).
        Cum ai formulat tu postarea, mi s-a parut exagerata partea cu tragismul si drama intelectualilor romani emigrati. Mi s-a parut o generalizare. Poate ca n-am inteles corect fiindca n-am citit cartea, recunosc, nu-l stiu pe Mirel si nu-i cunosc povestea (de-asta am si zis ca as vrea sa citesc cartea). Asa cum nici de Banel Nicolita n-am auzit, rusine sa-mi fie. 🙂
        Imi pare rau daca te-am suparat. Eu te iubesc (si) pentru ca-ti iubesti asa de mult limba si pamantul ala. Si vrei, inca, sa mai faci ceva pentru el.
        Desi nu consider ca am dat chiar bir cu fugitii, pe mine m-a omorat neputinta. Imi pastrez admiratia pentru cei puternici, ca tine, care au putut rezista. Caci voi sunteti cei puternici, nu cei care pleaca. Si au “succes” sau “esec”. Cum ziceam, trebile astea doua sunt oricum greu cuantificabile dupa masuri generale. Fericirea e teribil de personala, iar eu una sunt fericita (si) fiindca nu mai simt apasarea si sufocarea pe care le simteam in Romania. Si care nu veneau din material si imediat, ci din ruperea legaturilor cu jurul. A fost dureros sa simt ca nu mai apartin. Asa cum sunt sigura ca e la fel de dureros pentru cei care incearca sa se transplanteze si constata ca, nici acolo, nu apartin. Doar ca eu militez pentru continuat lupta si cautarea. Pana gasesti locul potrivit. Cum ziceam ca spuneai tu “esti fericit, continua, nu esti fericit, schimba”. Este chiar atat de simplu. 🙂 Deci pledoaria era impotriva lamentarilor generale, nu impotriva ramanerii si nici pro plecare. Te imbratisez! 🙂

  4. M-a facut foarte curioasa toata aceasta discutie. Eu nu mi-as da cu parerea, nu inainte de a citi cartea si mai ales nu inainte de a trai o astfel de experienta. Ceea ce pot sa spun e ca, in context sau nu, toate punctele de vedere de mai sus mi s-au parut juste; pana la urma a sta intr-un loc sau a cauta altul tine de fiecare persoana in parte. Iar experientele pe care le traim, deciziile pe care le luam sunt foarte personale. Mereu m-am intrebat cum ar fi sa traiesc in alta tara, au fost momente in care mi-am dorit mult sa plec dar sunt si momente in care nu stiu daca asta ar fi cea mai buna idee. Problema e oricat as citi despre experientele altora, doar eu pot afla raspunsul corect!

  5. Fantastika

    Ajung si eu tarziu aici, dupa un search pe ggle. L-am cunoscut pe Mirel Banica de curand, la un curs tinut la Calea Victoriei. Mi-e greu sa-l descriu, e un personaj special, abia astept sa-i citesc cartea.

Trackbacks/Pingbacks

  1. polimedia.us/fain/ - Jurnal de fals c--p--unar - --n joac--... Mirel Bănică, Fals jurnal de căpșunar, editat de Institutul European, Iași, 2010...
css.php