Jurnal de Vacanţă: Buşteni, 30 iulie 2010

31 Jul 2010 by

Seara trecută am reuşit să ne întâlnim cu Sofia şi cu Gheorghe, motivul principal pentru care am ales Buşteniul în loc de orice altceva. Se spune că orice copil are darul de a-şi face prieteni, mai ales dacă nimereşte între alţii, de vârste apropiate. Irina nu mai tolerează atât de bine copiii mai mici. Întâlnirea cu fetele pe care le agăţasem pe stradă (Maria şi Bianca) şi pentru care ne-am pregătit cu daruri dulci n-a mers aşa cum anticipasem. Maria şi Bianca şi Ştefănuţ sunt mai mici decât Irina, deci nu prea mai prezintă interes. Am încercat. Dar n-a fost să fie. Exact când mă ajunsese din urmă viaţa de la Bucureşti (de ce mi-oi fi luat mobilul cu mine), Simi ne-a pescuit de pe stradă. L-am recunoscut pe Gheorghe, noroc cu el. Ei, cu Sofia (mai mare decât Irina) şi copiii cu care se juca ea pe o stradă ferită, ce se termina în pădure, clickul Irinei a fost instant.

Seara târziu ne-am întors acasă, după nenumărate ture de “Sticluţa cu otravă” şi “Să tragă, să tragă mâţa de coadă şi şoarecele de urechi…”, strigate din toţi rărunchii. Gheorghe a învăţat să spună “Ai muşcat din caşcaval”. E incredibil de dulce şi de hotărât pentru un băieţel de doi ani, neaşteptat de puternic şi de  încăpăţânat atunci când îl ajunge oboseala…E prietenul meu, i-am spus o poveste cu Tata Con, Mama Con, Sofia Con şi Gheorghe Con. Poate voi avea vreodată vreme s-o spun şi în scris, ca pentru mintea unui copil de doi ani.

Apoi, în dimineaţa asta, Irina s-a trezit plângând. Visase că a găsit un job pentru Ana. Ana nu are job şi chiar dacă Irina nu ştie exact ce e ăla, m-a auzit vorbind cu Ana şi încercând s-o liniştesc, şi cumva, nu ştiu cum, toată spaima şi tensiunea şi nefercirea Anei au ajuns în visul Irinei. Irina găsise undeva pe jos două joburi şi unul mi-l dăduse mie, pe celălalt  i-l dăduse Anei şi Ana avea şi ea o fetiţă şi fetiţa l-a scăpat pe jos şi l-a spart. Era 6.30 când îmi povestea toate astea.

– Irina, ce e aia job?

– Nu ştiu.

– Job înseamnă serviciu. Loc de muncă.

– A! Atunci nu un job găsisem ci două diamante frumoase de sticlă roşie…

Am ţinut-o cu greu pe loc până la o oră mai politicoasă în vremuri de vacanţă, dar la 8 am cedat nervos.

– Mami, vino repede să vezi ce frumos se vede muntele pe geamul de la baie.

Asta m-a dat jos din pat. Prin fereastra mică de la baie (iubesc băile cu ferestre spre munte) se vedeau vârfurile aurii ale munţilor, proiectate pe cerul de un albastru ireal, cu nici măcar o urmă de ceaţă atârnându-le de stânci. Am avut şi azi parte de o vreme superbă.

După un mic dejun minunat (cu brânză afumată prăjită în tigaie, fără ulei) şi o cafea leşinată (mi-e dor de o cafea tare, adevărată), după ce am pus ţara la cale cu Ana, am plecat în prima excursie prin pădure din viaţa Irinei. Nu se pune excursia cu grădi, atunci s-au dus să se dea cu sania. Dar azi a mers pe jos, am făcut două trasee, unul până la o băncuţă construită în spatele unei troiţe, într-o poiană mică, al doilea până la un izvor. Azi Irina a învăţat să sară peste buşteni, să se cocoaţe pe pietre, să aibă încredere în partenerii de drum. Sofia a spus tot drumul “Dă-mi mâna, ai încredere”. Am urcat cu un copil, m-am întors cu altul…

Nu vă imaginaţi bucuria cu care s-au trântit pe iarbă şi ce frumos s-au jucat de-a v-aţi ascuns printre brazi, nici ce complicat e jocul ăsta la noile generaţii… Mai întâi, unul din copii stă cu spatele şi altul îl atinge cu un deget. Cel ce a fost atins trebuie să ghicească exact cu ce deget a fost atins şi pentru orice încercare ratată, e penalizat cu încă 10 pe care trebuie să le numere. Apoi, cu pumnii încrucişaţi se hotărăşte dacă numără repede sau încet. Abia după ce tot ritualul a fost îndeplinit începe jocul propriuzis. Până şi Gheorghe “s-a pus”,” unu doi patu gataaa vine lopataaaa”, m-a certat că nu mă ascund şi eu, “Unde e Fofiaaaa?” “Unde e Iiiinaaa?”. Răsuna muntele de râsetele lor.

Pe urmă am pornit spre râu. Am mers printre brazi, printre fluturi albi şi cafenii şi libelule ce săgetau prin aer trecând razant pe lângă nasul nostru. Am păşit peste ouă de broască, prin pârâiaşe ascunse pe sub frunze, ape repezi şi reci pe care le-am simţit iute invadându-mi şosetele, pe sub trunchiuri de copaci căzute oblic, cât să te poţi strecura, dar cu multă atenţie, să nu te prindă de păr, peste trunchiuri de copaci, ca pe tobogane rotunde şi neobişnuite, ai încredere, Irina, ai încredere în oamenii cu care pleci pe munte, nu pleca pe munte decât cu cei în care ai încredere…

Două lecţii mari am învăţat azi privind trei copii: doi fraţi crescuţi la aer şi un copil singur crescut pe balcon.

Prima lecţie: fraţii mai mici sunt mai iuţi, mai hotărâţi şi fascinaţi de tot ce face primul copil. Gheorghe e incredibil. A ţinut pasul. Nu s-a cerut în braţe. Ce făceau fetele, musai să facă şi el. Vorbeşte, se joacă jocuri de copii mari, e obişnuit cu muntele, e ca un cuţ pe urmele surorii mai mari, e îndrăgostit iremediabil de ea, Fofia e soarele…

A doua lecţie: Copilul singur, crescut, pe balcon nu-i înţelege pe cei mai mici, dar se camuflează fantastic într-un mediu pe care instinctiv îl simte benefic. Irina şi Sofia au mers doar de mână. Au inventat jocuri doar ale lor în care nu l-au primit şi pe Gheorghe decât după insistenţe uriaşe. Irina şi Sofia s-au mai văzut de două ori în viaţa lor, numai bine cât să ţină minte Sofia că Iri avea codiţe împletite. Dar prieteniile Irinei cu copiii mai mari sunt mai interesante decât cu cei mai mici. N-are răbdare cu ei. Nu-i vrea. Nu-i place.

Îi spuneam şi Alexandrei azi la telefon: e incredibil aerul ăsta. Îmi vine să plâng numai când mă gândesc că trebuie să mă întorc la oraşul meu, pe care-l iubesc, dar acum îl şi urăsc, pentru simplul motiv că aerul lui e otrăvit. Dar m-am hotărât. Anul viitor o lună din vară sunt aici. Găsesc eu o gazdă care să mă tolereze într-o cameră, cu acces la bucătărie. Măcar pentru aer şi verde. Şi pentru că azi am plecat pe munte cu un copil alcătuit dintr-un mănunchi de frici şi m-am întors cu unul care se declară etern înnamorat de pădure.

Mâine avem alt traseu. Nu ştim unde. Dar nici nu-mi pasă. Important e să nu plouă.

Related Posts

Share This

2 Comments

  1. Ce bine-mi pare ca scrii amanunte. Simi nu-mi zice decat ca s-au jucat foarte frumos si ca da, te-ai imprietenit rau de tot cu gh si ca fetitele se adora, dar toate amanuntele astea nu le stiam, e normal, el acum e in “sabina in spital mood”.
    Ma bucur imens ca sunteti impreuna si ca ai mei resimt astfel mai putin tensiunea momentului.
    va pup, si da, e superba paduricea din jur.

  2. cu drag, sabina.

Trackbacks/Pingbacks

  1. Stimate domnule Bendriş Toader, | In joaca - [...] simţit nici o bucurie să descopăr că mi-aţi furat de pe blog poza. Dacă mi-aţi fi cerut voie, probabil…
css.php
Privacy Policy