Jurnal de vacanţă: Buşteni, 5 august 2010

5 Aug 2010 by Ada

“Ghiioooorrrrrrrghiiiiieeeee!”

Nu este un strigăt de luptă.  Nu este nici un cor antic. Dar domnişoarele, care de-acum se contrazic pe poziţia corectă la masă, strigă la unison, din când în când, în semn de protest, numele fratelui mai mic.

Fratele mai mic este foarte ambiţios. Tot ce fac fetele, trebuie să facă şi el. Dacă Irina mănâncă singurică, şi Gheorghe poate. Vrea şi el lingura, farfuria şi paharul lui de apă. Vrea şi el mâstână. Vrea şi el păpuşă. Vrea şi el să alerge şi să le prindă, dar şi să fie prins.

Lui Gheorghe îi place să-şi ia avânt şi să te îmbrăţişeze cu putere. Te cuprinde cu ambele braţe şi strânge, strânge cât poate el de tare.

Îi place să facă baloane. Se pricepe foarte bine la “Alunelu’, alunelu'”, deşi din guriţa lui iese un fel de “Auneu’ auneu'”. Îi place să-i cânt cu “degetu maue” care “peacă ua pimbaue” şi e foarte necăjit că degetul mic nu duce nimic.

Gheorghe are acum două zâne în preajmă. Pe Zâna florilor şi pe Zâna stelelor. N-a zis că vrea să fie şi el zână. Dar e un copil vesel, îi place să se întâmple lucruri în preajma lui, îi plac musafirii şi a înţeles că atunci când o doamnă e în vizită, trebuie să poarte pantaloni.

Vrea să ştie unde e sosul, unde e soua, unde e casa mea, unde sunt fetele, unde e oaia. Mi-aminteşte foarte tare de Micul Prinţ şi de oaia lui. Abia aşteaptă să scape de pantofi şi-i place să meargă mai mult desculţ, prin iarbă, pe parchet, prin curte, pe drumurile din munte. Dar şi coroniţă ar vrea. Şi brăţară. Apoi le pierde. Ieri a venit mândru nevoie mare să ne arate un inel. Era inelul de la revista pe  care i-am cumpărat-o Irinei din Gara de Nord, acum o săptămână. Irinei nu i-a spus mare lucru inelul ăla, dar i l-a dăruit, generoasă, Sofiei, care i l-a dat şi lui Gheorghe. Inelul era de plastic şi Gheorghe e puternic. Inelul s-a rupt.

Irina a vrut să dea alarma. Să dea fuga să-i spună Sofiei ce chestie îngrozitoare a făcut Ghiooorrrrrrghiiiiieee, dar am interceptat-o la timp. Cu un calm de invidiat şi emanând bunătate, Simi a chemat-o pe Sofia.

– Sofia, vino la tata, a spus şi a luat-o cumva, protector,de mânuţă.

– Da, ce e.

– S-a întâmplat un accident.

– Gheorghe a pierdut inelul! a ghicit imediat Sofia.

– Nu l-a pierdut. L-a rupt. Dar tu nu te superi, nu-i aşa?

– Nu, sigur că nu mă supăr.

Incidentul Inelul s-a încheiat fără lacrimi. Adevărul e că nici Sofia-Zâna florilor nu dădea doi bani pe inelul cu pricina, poate nu ştiţi, dar acum pietrele sunt la modă. “Uite, ia piatra asta să ai si tu o piatră cu dungă şi să ai o amintire de la mine, acum suntem prieteni!” mi-a zis, foarte serioasă, Zâna stelelor.

Împărăţia zânelor ăstora e tare plăcută. Se joacă printre ierburi înalte şi trandafiri, ştiu să se ferească de urzici, pot traversa singure strada (da, imaginaţi-vă oroarea asta la Bucureşti!) şi se descurcă să aducă laptele de la văcuţă. Irina, pardon, Zâna stelelor a cărat doi litri de lapte fără să clipească şi fără să protesteze. Încă era cald, încă nu se aşezase bine în sticlă, când a fost turnat în ceşti ca pentru copiii de uriaş, amestecat cu cacao şi băut pe nerăsuflate, în jurul măsuţei rotunde din sufragerie.

Sunt zile atât de frumoase, pentru care nu ştiu cui să-i fiu mai repede recunoscătoare. Poliţiei române de frontieră, care n-ar fi lăsat-o pe Irina să iasă din ţară cu Bunicul, Sabinei care a avut bunătatea să ne găsească o gazdă la Buşteni sau tuturor forţelor divine, care au aşezat lucrurile în aşa fel încât să fim cu toţii exact unde suntem, pentru a ne bucura unii de ceilalţi.

Probabil că mâine Irina va face cunoştinţă cu Babele. Stay tuned.