Jurnal de vacanţă, Gura Diham, 31 iulie 2010

1 Aug 2010 by

După somnul de prânz al Irinei am descoperit că locuim într-un hotel bântuit de fantome orange care fac “muuu” şi merg precum zombie, dar se liniştesc repede dacă le momeşti cu napolitane. A durat cam trei minute să o conving să revină la forma umană, dar am reuşit să capturez în poză dovada faptului că fantomele orange există şi pot fi momite cu napolitane. Am zis.

Aveam întâlnirea de după-amiază cu Sofia şi Gheo, tatăl lor mă momise la o cafea, aş fi băut una, recunosc, dar Ana era în tren şi spusese că a trecut de Comarnic, deci speram să nu aibă întârziere. Mi-am făcut calculul că ajungem nu foarte târziu şi la întâlnire, aşa că am luat-o spre gară. Deja drumul până în centru şi înapoi ni se pare floare la ureche, aşa se întâmplă cu cărările bătute.  Am ajuns chiar la fix la gară, promiţându-i că luăm soluţie de baloane la întoarcere, ca să nu se agite, chiar discutasem cu doamna de la care cumpărasem şi cu o zi în urmă cu trei lei, să ne pună trei tuburi deoparte, plănuiam un concurs de baloane de săpun pentru mai târziu. În gară am aflat însă că trenul are întârziere (toate trenurile care merg pe Valea Prahovei întârzie măcar o oră, se lucrează zdravăn pe traseu, nu e moft) aşa că ne-am căutat de lucru încă patruzeci şi ceva de minute. Prilej cu care Irina s-a dat cu ATV-ul de jucărie prin parcul oraşului (3 lei tura de parc, cam cât piaţa Universităţii, la fântână…) şi am descoperit că la librăria de lângă gară soluţia de baloane costă 1 leu, deci, luaţi aminte, există preţuri pentru turişti şi preţuri pentru cunoscători.

Am pornit în formaţie completă spre Sofia şi Gheo, dar am fost deturnaţi la colţ de gaşca de cu o seară înainte, care la vederea Irinei a izbucnit în urale de necrezut după o prietenie lungă de nici 24 de ore. Am rămas pe străduţa ce dă spre pădure, judecător de pace între cinci căpriţe şi-un băiat dolofan, cu prinţesa Denisa, în vârstă de patru ani, pe post de protejata tuturor. Gheo nu se vedea pe nicăieri, avea să apară mult mai târziu.

În calitate de judecător de pace a trebuit să rezolv un conflict iminent între gaşca de la Bucureşti şi băştinaşi şi-am reuşit să dezamorsez situaţia propunându-le să tragă la sorţi cine e şeful, şi şeful să se schimbe la fiecare 15 minute. Nu am avut cum să nu trişez, am profitat cu neruşinare de faptul că ei nu prea au noţiunea timpului, aşa că am schimbat de fapt şeful la fiecare 10 minute, ca apoi să reduc perioada de domnie absolută la cinci minute. Până să ajungă şi băiatul (îmi scapă numele) la putere, deja gaşca se cam spărsese, unele fete fuseseră chemate pe la casele lor, prinţesa Denisa era fascinată de “bauanele” cu care încercam să-l ţin ocupat pe Gheo, cât se dusese tata la colţ, să rezolve criza scutecelor de unică folosinţă. Gheo se entuziasmează când nimereşte să le spargă şi toată bucuria asta costă 1 leu, aviz mamelor care nu mai ştiu cum să-şi distreze pruncii.

Am rămas de pomină cu “bauanele”, tot drumul până la vila în care stăm copiii au făcut baloane de săpun, iar azi dimineaţă, când m-a văzut, în loc de bună dimineaţa, Gheo a zis “Veau bauane”. “Tu crezi că eu sunt  fabrică de bauane?” l-am întrebat. Cu toată sinceritatea din lume, el a răspuns “Da”. A trebuit să trecem peste momentul de sevraj, am vizitat camera Sofiei şi l-am rugat să-mi facă un castel. A fost de acord. Între timp, fetele se apucaseră de desenat. Irina nu mai desenează decât curcubee, e comod, simplu şi colorat, nici nu durează mult. Era fascinată de patul suspendat în care doarme Sofia şi până nu s-a cocoţat şi ea la etaj, nu s-a lăsat. Sofia e însă un artist serios, s-a apucat să deseneze un peisaj de vară, pe care l-a lăsat neterminat cam cu jumătate de inimă, chiar dacă i-a luat doar 2 secunde ca să se hotărască să iasă cu noi.

Azi am reuşit să beau şi eu o cafea adevărată, la ibric, dozată corect, din căni de uriaş, privind spre munte, de la fereastra Sofiei şi a lui Gheo. Superbă privelişte, nu m-aş mai fi desprins de-acolo. Dar ne chema muntele.

Am pornit tot din poieniţa de după barieră. De data asta, am luat-o pe drumul spre Gura Diham. Nu vă închipuiţi că am şi ajuns la Gura Diham, doar am mers prin altfel de pădure decât ieri, pe poteci umblate dar nepietruite, coborând văi abrupte de-mi stătea inima când vedeam cum se duce Gheorghe cu fruntea înainte. Fetele au ţinut musai să se fotografieze pe o stâncă acoperită de muşchi, şoricelul nu s-a lăsat nici el “Veau şiiiiiooooo”, aşa că ne-am lungit până am rămas fără baterii în aparat. Am făcut popas într-o poiană lângă DN1, unde am deschis o tarabă ad-hoc de împletit coroniţe şi brăţări. A lui Gheo a ieşit cea mai frumoasă pentru că am împletit-o la final, când deja îmi intrasem în mână. Pe drumul înapoi spre casă, Gheorghe a reuşit să intre iar cu ambele ghetuţe în apă. S-a lăsat rău, ca să citez un cântec de pe vremea mea, dar am depăşit cu bine momentul.

M-am văicărit din toate puterile când m-am trezit în faţa pantei pe care o aveam de urcat. Irina m-a ţinut de mână o bună bucată de vreme.

– Nu vreau să mori, mami, încă mai am nevoie de tine…

– Şi când n-o să mai ai nevoie, ce-o să faci? Mă duci la gunoi?

– Nu! O să am grijă de tine.

– Ai să-mi dai şi mie un pahar cu apă?

– Da! Şi-o cafea!

– Ştii tu să faci cafea?

– Da. Se pune o cană cu apă, două linguriţe de cafea…

– Pune trei, să iasă bună.

– Bine, trei de cafea, pe urmă se pun două de zahăr, pe urmă se pune pe foc şi se fierbe. Şi când se fierbe, se amestecă şi se mai pune o dată pe foc, dar să nu dea pe răscoale…

Nu, nu toate expresiile Irinei sunt moştenite de la mine, unele sunt ale bunicii, altele le ia de prin filmele cu Barbie. Dar un lucru e cert, va avea cine să-mi facă o cafea, la bătrâneţe. Şi ce-şi poate dori mai mult o mamă? Mie mi-e de-ajuns…

Related Posts

Share This

css.php
Privacy Policy