La 30 de minute după ultimul tunet

2 Jul 2017 by Ada

Am avut privilegiul de a petrece un week-end lung în Quebec, la casa de vacanță a prietenei unei prietene. De două ori fericită întâmplare, pentru că Irina a avut o fetiță de vârsta ei în preajmă, cu care a putut povesti despre cărți și muzică, la care s-a putut plânge că mama n-o lasă prea mult pe net și nici telefon nu vrea să îi cumpere, înțelegeți mișcarea.

Și pentru mine a fost o bucurie să am aproape o prietenă cu care să discut îndelung despre ce se face și ce nu se face în noua mea viață.
N-au fost discuții comode deloc, cui îi place să recunoască pe față că aia nu e bine sau cealaltă nu e ca în filme, cred că nimănui. Dar a fost grozav atât cât a fost și am rămas cu amintiri frumoase, de care să ne agățăm în lunga vară fierbinte care urmează.

Imaginați-vă o casă mititică, ascunsă între brazi așa bătrâni, că din drum nici nu-ți dai seama că locuiește cineva acolo. Și un ochi de lac, suficient de mic cât să-l vezi dintr-un capăt în altul, suficient de mare încât să te poți duce cu barca pe oglinda lui minute bune…

Am avut noroc de câteva ore cu soare, destule cât să ne sorim și să înotăm în lac. Irina, Lia și prietena lor s-au plimbat cu o canoe mică și roșie, ușoară, când împreună, când separat și-au cântat pe ponton cât le-a ținut gura “This is my fight song” și “C’est l’aviron”, de ne-a știut tot cartierul. Și-am prăjit chiftele și bezele, am mâncat creveți cu usturoi și fără pătrunjel și-am băut du bon vin și ce faină era viața în ciuda chestiilor grele care se spuneau din toate părțile.

Să ai 12 ani și singura ta grijă să fie cât timp a trecut de la ultimul tunet…

Că regula e că n-ai voie să te duci pe apă decât dacă au trecut 30 de minute de când au bubuit cerurile ultima dată…
Și ce liniște, stimați cititori, de se auzeau țânțarii la aterizare, și ce nopți parfumate, sparte de chemările cufundarilor, ciudate și pătrunzătoare până la oase…

Știți cum face păsăroiul ăsta?

Cam așa:

În prima seară când l-am auzit am înghețat… pe urmă mi-am adus aminte unde îl mai auzisem: într-o poveste despre care am scris și aici: How the Gimquat found her song. Oricât am încercat eu să o conving pe Lia că e un loon (așa îi zice cufundarului în Canada), pentru ea a fost the Gimquat. Și de-aia nu i-a fost frică. Nici de apă nu i-a fost frică, nici când am înconjurat lacul, cale de vreo trei kilometri, nu s-a plâns.

M-am bucurat pentru fetele mele, zilele astea au fost mai mult pentru ele, Laur s-a plictisit copios singur între atâtea fete, dar a dormit bine la lac. Lia, Iri și prietena lor au pus în cutia cu bucurii lacul și iluzia de libertate și norii de după ploaie oglindiți în apă și algele moi pe care trebuiau să calce înainte de a se avânta înot și număratul minutelor de la ultimul tunet.
Îmi închipui că e bine să fii copil în țara asta. Și pun și eu în borcanul meu cu bucurii aceleași mici amănunte, plus o Ruxandră deloc comodă, dar prețioasă tocmai pentru lipsa ei de sfială.
Mulțumesc. Sunt recunoscătoare. Și abia aștept să mă întorc.