La albina ocupată

3 Feb 2007 by


La petrecerea de ziua ei, Irina a avut un tort pe care tronau cei patru prieteni de fiecare zi: Tinky Winky, Lala, Dipsy şi Po. Lala este favoritul ei, aşa că atunci când a venit momentul să sufle în lumânare, a trebuit să ne mişcăm repede ca să-l salvăm de o nedorită operaţie de topire.. Pentru că nu doar Irina a suflat în lumânare ci şi Lala, apoi Dipsy, Tinky Winky şi Po. Aşa că lumânarea ei în formă de cifra 2 a fost aprinsă de vreo 7 ori în total. Apoi s-a servit din felia de tort uitând orice bune maniere şi abilităţi de a mânui linguriţa: direct cu mâna.

Se spune că de ziua ta trebuie să îţi pui o dorinţă pe care să o ţii secretă ca să se împlinească. Şi apoi, sufli din toată puterea. Cred că e prea mică pentru teorii atât de înalte aşa că mi-am dorit eu în locul ei ceva şi n-am să spun, ca să se împlinească. Mi-a părut rău că nu au fost şi musafiri-copii de vârsta ei, dar pe de altă parte, ştiind cât de posesivă e cu jucăriile, a fost poate mai bine să nu avem de ce să ştergem lacrimi. Dintre toate darurile cel mai tare s-a bucurat de “mbela” (umbrela) cea roz şi de o minge, iniţial cumpărată pentru unul din nepoţii cei mai mari. Baloanele şi bannerele n-au impresionat-o foarte tare, rochiţa cu jupă mai mult a stânjenit-o decât să o bucure. Sigur pantofiorii legaţi cu funde de satin i-au plăcut foarte tare, pentru că a protestat când am încercat să îi dau jos.

A doua zi, cu camera plină de baloane ce pluteau foarte aproape de tavan, Irina s-a trezit zâmbind. Era prima zi din restul vieţii ei şi părea că undeva între naştere şi această aniversare a ajuns la concluzia că atâta vreme cât sunt pe lume umbrele colorate, baloane cu heliu şi mingii destul de mici cât să le ţii în mână, merită să zâmbeşti.

Săptămâna aceasta, Irina a fost aruncată în ocean şi lăsată să înoate. Puţin pe neaşteptate, am găsit la doar 10 minute de casă o grădiniţă în care sunt acceptaţi şi copiii de doi ani. Căutam unul din acele grupuri de joacă, la care copiii merg cu mămicile lor. Am aflat cu surprindere că la “Albina ocupată” poţi să laşi prichindelul pentru 2 ore pe zi şi să pleci cu mâinile în buzunare şi fluierând a libertate.

– Irina, mergem la Grădi?
– Gădi, gădi! ţopăia infanta prin camera de zi.
– Hai sus, repede, să ne îmbrăcăm!
– Chichiuu? (mergem cu maşina?)
– Nu, mămico, mergem cu căruciorul, că e aproape.
– Nu, chichiuu nu, Ina, buba! Cade!
– Nu mămico, nu ai cum să cazi că mama nu te duce cu maşina până când nu e convinsă că eşti în siguranţă.

Aghiuţă m-a pus să-i zic, de câte ori mă duc să învăţ să conduc pe partea cealaltă, că nu o iau cu mine, că nu e în siguranţă, dar când mama va şti să conducă bine, o să mergem împreună cu maşina la Grădi. Copilul cel deloc prost a ţinut minte că mergem cu maşina la Grădi şi a vrut neapărat să se asigure că nu face buba. De ţinut minte: să am grijă ce spun înainte să plec din casă fără dânsa. Mi s-a mai întâmplat să-i zic că îi aduc ceva frumos când mă întorc şi m-a luat în primire de la uşă: “Mama, ‘mos, unde-i?”. Dar să revenim la chestiunea cu albina ocupată.

În prima zi am stat cu ea. 4 supraveghetoare la 11 copii mi s-a părut o rată onorabilă, mai mult decât aş fi îndrăznit să sper în România. O cameră mare, cu şevalet pentru pictură, planşe de colorat, un mic colţ amenajat ca un cabinet medical şi multe păpuşi, acesta este decorul în care Irina îşi petrece orele în care învaţă să împartă jucăriile şi să nu stea ca fleaţa dacă o pocneşte vreun coleg. S-a dus direct spre şevalet, unde un băieţel (cu 3 degete mai mic decât ea) zugrăvea voiniceşte o bucată de ziar vechi. Nu reuşea să nimerească foaia pe care trebuia să “picteze” dar se concentra să nu rateze nici o bucăţică din ziar. Irina i-a luat pensula din mână şi l-a împins niţel mai spre geam. Băiatul n-a protestat. A găsit altă pensulă pe care a înfipt-o în borcanul cu maglavais galben. Au mâzgălit încă vreo câteva minute, până când a mea s-a murdărit pe mâini şi a început să bâzâie.

-Ştiţi, aici le predăm şi câteva noţiuni de galeză, mi-a susurat Sharon, educatoarea-şefă.
-Minunat, am zis. S-ar putea să aveţi ceva dificultăţi pentru că momentan fetiţa mea învaţă deja două limbi în paralel şi nu stăpâneşte bine niciuna.
-Ah la vârsta asta pot învăţa şi cinci deodată, ei nu ştiu că sunt limbi diferite.

După grădiniţă am mers în parcul de peste drum. Irina cânta în vreme ce o dădeam în leagăn. “Uti, uti, Ina nu pânge” (Uţa, uţa cu căruţa, nu mai plânge Irinuţa). Era linişte în jur, nu mi se mai părea atât de frig, trecusem cu bine de prima zi de grădi.

A doua zi am dus-o iar la “albina ocupată”. După ce s-a instalat tacticoasă la şevalet, am şters-o englezeşte, la îndemnul lui Sharon. S-a prins imediat că nu mai sunt în zonă şi a început să plângă cu lacrimi mari. Mă uitam pe fereastră la ea, cocoţată în braţele educatoarei, strângându-şi cănuţa de apă la piept şi suspinând neconsolată. Am vrut să mă întorc dar mi-am dat seama că ar fi o greşeală. Sharon spusese să revin după 10-15 minute, ca ea să înţeleagă că mama pleacă şi iar vine. Când m-am întors mi s-a aruncat în braţe, mi-a mângâiat părul şi m-a pupat, doar doar nu mai plec iar.

– Nu mai plânge, puiule, mami se întoarce tot timpul. Mai vezi tu vreo mămică aici? Nu vezi că sunt atâţia copii şi nici o mămică? Hai, taci cu mama!

Apoi am plecat iar, de data asta spunându-i că mă duc la treabă şi mă întorc peste o oră. Ai mei m-au cules de pe drum, eram pe jumătate îngheţată (sunt vânturi reci în colţul ăsta de ţară) şi nu visam decât la o cafea mare şi fierbinte. Mă durea inima. O lăsasem iar plângând şi la fel am găsit-o la 11.30 când m-am dus după ea. Stătea pe scaunul cel înalt, cu ochii aţintiţi către uşă, lacrimile i se înnodau sub bărbie. Mi-a mai suspinat câteva secunde în braţe.

– N-a plâns tot timpul, mi-a spus Sharon. A stat pe scaun şi s-a uitat la ceilalţi copii, nu s-a jucat cu ei, doar i-a privit cu mare atenţie. Nici gustarea nu prea a vrut să o mănânce, a ros o bucăţică de măr dar nu mai mult. Pare să înţeleagă tot ce-i spun, nu vă faceţi griji.

Sigur că îmi fac griji, sunt mamă, cu asta mă ocup toată ziua, îmi fac griji. După ce că nu mai suntem acasă şi cei din jur vorbesc ciudat, tati e în permanenţă la serviciu, baba a dispărut în ceaţă, coada pisicii nu mai flutură pe nicăieri şi trebuie să-şi împartă toate bomboanele cu cuţul Dino, acum mai dispare şi mama cine ştie pe unde şi lasă fetiţa printre jucării străine.

Astăzi, a treia zi de grădi, am dus-o la albina ocupată, i-am zâmbit, am fluturat din mână şi m-am răsucit pe călcâie. Sigur că iar a început să plângă dar de data asta n-am mai stat cu nasul lipit de nici o fereastră. Am venit acasă, am pregătit prânzul, m-am aşezat la computer şi am început iar să caut o slujbă. Trebuie să iasă până la urmă, asta îi spun în fiecare seară Irinei: mama va găsi un serviciu şi apoi ne vom muta într-o căsuţă a noastră, în care o să vină şi tati şi îl va aduce şi pe Mitz. Şi atunci vom fi împreună şi va fi bine. La 11.15 m-am înfiinţat la grădiniţă, am bătut la uşă şi m-am aşezat pe un scăunel. M-a observat abia după câteva minute. Se plimba ici colo, cu o pălărie neagră de poliţist pusă peste sprâncene, senină ca o zi de primăvară. Fără lacrimi, fără disperare. Mi-a arătat ce-a pictat, a primit două abziebilduri pentru bună purtare. N-au interesat-o cântecele lor (ce e drept, nici adulţii, nici copiiidin acea cameră nu erau entuziasmaţi de ora de cântat). Şi ne-am dus iar spre leagănele noastre din parcul pustiu, unde Irina îşi cântă şi îmi cântă. Copila înoată stil fluture pe oceanul noii ei vieţi.

Related Posts

Tags

Share This

0 Comments

Trackbacks/Pingbacks

  1. Play School | In joaca - […] place mult să pictezi și că te-ai jucat cu plastilină. Și Irinei îi plăcea mult să picteze când a…
css.php