La plimbare cu Firicel

19 Nov 2009 by Ada

Primul lucru care mi-a plăcut când am desfăcut-o din ţiplă a fost felul în care se simte la mână. E tipărită pe hârtie lucioasă, atât de plăcută la pipăit, netedă, fără nici o asperitate. O încântare. Apoi mirosul de cerneală proaspătă. Am dus-o la nas şi am inhalat parfumul ăsta atât de special, care nu seamănă cu nimic altceva. Apoi textura paginilor pe care e tipărit textul, pentru că nu e o carte oarecare, e o carte cu schepsis, o să vedeţi voi. Desenele pastelate ale Oanei emană căldură şi bunătate. Cartea este superbă. Nu vorbesc acum de poveştile pe care le conţine, ci de ea, ca obiect. E un obiect frumos şi delicat.

Prima persoană la care m-am oprit să i-o arăt pe Firicel a fost Prietena mea. E foarte bolnavă, de-aia n-am putut să bem şampanie, dar mi-a promis, termină antibioticul şi trebuie să merg să bem în cinstea primei mele cărţi. Prietena mea e lângă mine de 15 ani. Ne înţelegem fără cuvinte. “Pentru D, care a ştiut dintotdeauna că pot” am mâzgălit pe pagina 3. “Scrie acolo! Prima mea carte! Scrie exact aşa!” a stat cu gura pe mine, chiar şi când îi dădeam autograful.

Am plecat azi s-o prezint pe Firicel celor datorită cărora există. Primul client (în sensul că a vrut să plătească această carte) a fost unul din şefii mei. E colecţionar. Apreciază obiectele rare. Şi ştie el ca 2000 de exemplare se vor duce rapid.

M-a găsit apoi Cătălin care m-a luat la întrebări. “De ce Firicel? Aha! Cum adică să nu plece de lângă mama? Aaaa, credeam că să nu se desprindă veci de cuib. Şi cu desenele cum a fost? Le-am găsit pe Flickr! Şi la lansare cum o să fie? Da’ o poză cu tine n-ai? Da’ să fie şi cu aia mică. Şi cu CD cum a fost?”

Vlad a fost încântat. Mi-a dat un ceai şi am povestit despre piaţa de carte.  “Ce mişto ar fi să o dai cu un ziar” mi-a zis. Daaaa, ar fi grozav. Poate la anu’. I-am mulţumit că m-a bătut la cap să scriu poveştile. “Termină cu prostiile”. Nu, serios. Catârul din mine (pentru că nu-s doar berbec, uneori sunt catâr) are nevoie de câte o cravaşă din când în când, sau măcar de-un morcov spânzurat de un băţ ca să se urnească. O fi fost cravaşă? O fi fost morcov? Nu ştiu. A fost un imbold. “Ştiu regretul mamei mele care în fiecare seară mi-a spus poveşti noi. I-a părut rău că nu le-a scris.” Aşa e, ar fi fost păcat. I-am povestit de Laurică şi de Angelica şi am râs. Vlad va veni la lansare. Poate o să vă zică şi câteva vorbe.

Am lăsat-o apoi pe Firicel mamei lui Don Pandele. Care s-a bucurat de ea ca un copil. Mama lui Don Pandele e o persoană cu totul specială. E luminoasă când vrea ea. Azi a fost luminoasă, aşa am simţit-o la telefon. A promis şi ea că vine la lansare.

La Andreea am ajuns mai greu. Lucrează spre marginea oraşului, ne-am întâlnit la un restaurant în care eu nu am mai intrat niciodată, de aceea era cât pe ce să zgârii la geam, ca pisicile uitate pe balcon, până un tânăr drăguţ mi-a făcut semn să ocolesc clădirea… Andreea a ţinut de anul trecut pe blogul ei un desen cu domnişoara şi cu pisicul Narcis, deasupra căruia scria: nu rataţi. Pe vremea când cartea asta avea aşa de puţine şanse să existe. Ultima oară am văzut-o la prima întâlnire a Mafiei Mămicilor şi atunci a fost prima oară pe anul ăsta. Dar era ca şi când ne-am fi văzut alaltăieri.  Andreea a fost încântată. A povestit tuturor colegilor despre carte şi s-a dus  cu ea să le-o arate. Andreea, sora ei şi Gabriel, minunatul medic care-mi păstrează minţile întregi, toţi trei vor veni la lansare.

Oana s-a urcat pe locul din dreapta, în Costică şi a desfăcut ţipla aproape cu mâinile tremurânde. S-a uitat la ea cu ochi de soacră. Movul nu e bun. Roşul ăsta nu e natural. Îmi venea s-o pup. Şi să-i zic: nu contează! Uite cât e de frumoasă!Până la urmă a zis ea: Nu contează. Bine că avem ce ţine în mână. 20 de minute mai târziu îmi scria pe YM: “mă tot uit la carte… Am arătat-o la toţi colegii”. Oana nu vrea să vorbească la lansare. O mai pisez la cap.

Apoi Luca, prietenul Irinei şi Irina însăşi şi-au primit cărţile, în drum spre patinoar. Am văzut-o pe Silvana mângâind cartea şi am ştiut că-i place. “Mai povesteşte-mi despre carte” mi-a zis. Silvana s-a bucurat pentru mine. Am luat puţin şi din bucuria ei, la plecare. Luca şi ai lui (formula cu care m-am obişnuit şi către care tind) vor veni la lansare.

Apoi ne-am dus la Buni. Care a pus cd-ul şi i-a luat cam 30 de secunde să-şi dea seama că aude vocea mea. Zâmbetul ei din clipa în care şi-a dat seama ce ţine în mână a fost un kodak moment. M-a luat în braţe şi m-a pupat. Cu o bucurie sinceră, pe care cred că puţine (ex) soacre o simt pentru  (ex) nora lor. “Mâine o arăt la toată lumea şi o să le zic că e scrisă de noră-mea”.  M-am bucurat că încă mă consideră a ei. M-a rugat să-i scriu o dedicaţie, undeva unde se vede. Am scris. Şi iar m-a pupat şi mi-au dat lacrimile, ştim doar noi două de ce. Eu şi ea avem un secret. Care e doar al nostru şi nu are de-a face cu ciocolata.

În seara asta, tata mi-a spus că e mândru de mine. Mi-a mai spus el asta şi cu alte ocazii. Dar acum chiar l-am crezut. Îi pare rău că nu poate veni la lansare.

Mâine seară Firicel ajunge la Bia. O fetiţă de ai cărei părinţi mă leagă fire nevăzute.

Luni, Firicel ajunge la Crinuta şi la BookBlog.

Miercuri, Firicel ajunge la Gaudeamus.

Joi, Firicel ajunge la Open Coffee şi la Omul Chinez.

Duminică ajunge la voi. Au fost deja rezervate aproximativ 50 de exemplare. Şi ce de oameni dragi au zis că vin! Abia v-aştept.

Pe curând!