La poupée qui fait “non!”

10 Mar 2007 by

C’est une poupée qui fait non, non, non
Toute la journée elle fait non, non, non
Elle est … elle est tellement jolie
Que j’en rêve la nuit
C’est une poupée qui fait non, non, non
Toute la journée elle fait non, non, non
Personne ne lui a jamais appris
Qu’on pouvait dire oui
Sans même écouter elle fait non, non, non
Sans me regarder elle fait non, non, non
Pourtant je donnerais ma vie
Pour qu’elle dise oui
( La poupée qui fait “non!” MICHEL POLNAREFF)

– Am lăsat-o pe Irina în taxi, cât m-am dus până la bancomat.. şi când m-am întors, taximetristul mi-a zis: dom’le, asta muşcă! Am încercat să-i fac jucării şi ea m-a muşcat! Sigur că muşcă, dom’le, e fiică-mea! Şi ea de colo: haţ! Era foarte mândră de ea însăşi….

Adevărul e că ştiu că muşcă dar chiar să se apuce să muşte necunoscuţi e puţin cam mult! Cu toate astea, începutul frazei soţului meu mi-a atras atenţia în mod deosebit…
– Ce ţi-am zis eu, să nu laşi copilul singur în taxi!
– Hai, termină cu prostiile, ce se putea întâmpla?
– Dacă pleca taximetristul cu copil cu tot?
– Făceam altul!

Uşor de zis, imposibil de realizat. Altul mai bun şi mai frumos şi mai deştept decât actualul copil, e greu de crezut că mai iese. De câteva zile Irina muşcă. Rău. Pe cine apucă, de unde ajunge. Ei i se pare o joacă, ba mai mult spune că e căţel şi de-aia muşcă.
– Cum, mămico, tu nu eşti fetiţă?
– Nu, nu! Ina cutu-cutu!
– Mic sau mare?
– Ham! Ham, zice ea cu glas subţirel, semn că e un cuţ mic.

Se plimbă cu câte o jucărie în gură prin casă, ba se mai şi trânteşte pe podele, “poc!”, spune ea privindu-mă cu ochii mari, “buba!, Ina pâng!”. Plângi, mămico, ia sa vedem, ai stricat covorul? E singurul răspuns inteligent pe care reuşesc să i-l dau.

Avem o bonă nouă, pare blânduţă şi interesată să facă treabă, să vedem cum reuşim să le împăcăm. E drept că de data asta Irina nu mai fuge când aude interfonul dimineaţa, semn că apare “buna” cum spune ea. Dar din momentul în care intră în casă, Ana cea nouă, fetiţei i se apasă automat butonul negativist şi în afară de “NU”, nu prea reuşim să scoatem altceva de la ea.

– Irina, mama pleacă la serviciu!
– Nu! Mami, nu! Ina, ici!
– Nu poţi, mămico, tu eşti încă mică, nu te poţi duce la serviciu!
– Gădi!
– Vrei la grădi, aşam dintr-o dată?
– No, no, no!
– Vezi, rămâi acasă cu Ana.
– Nu!
– N-ai încotro!
– Mami, nuuuuuu!

Până la urmă reuşesc să ies din casă. Toate-s bune până mă întorc şi bona începe să-mi spună: “N-a mâncat banana, n-a vrut ciorbica, nu m-a lăsat să mă joc cu ea, nu a vrut să colorăm împreună, ba mai mult, m-a dat afară din cameră şi a închis uşa.”

Un început promiţător, dar normal, similar cu cel din perioada de acomodare cu a doua bonă, despre care preferăm să nu mai pomenim prea des. Într-adevăr, NU este la ordinea zilei.

– Irina, vino să mănânci!
– Nu!
– Irina, vino să faci duş!
– Nu!

Nu doar că spune nu. Dar îmi mai şi trânteşte uşa în nas (a devenit rutină) şi o aud de cealaltă parte: “bye, bye! Todaloo!” – reminiscenţele aventurii noastre anglofone. Am reuşit însă să restabilim rutina de seară, pot să mă laud că de două nopţi merge la nani fără să mai protesteze. Ca să compenseze oarecum negativismul vârstei sale teribile (the terrible twos li se spune prin cărţile de specialitate) este foarte drăgăstoasă şi când te aştepţi mai puţin ţi se aruncă în braţe şi încearcă să te pupe.
– Mami! Pup!
– Nu pe gură, Irina, pe obraz!

“Fiică-ta vine pâş-pâş, se strecoară pe sub mâna cu care ţin mouse-ul, mi se cocoaţă în braţe şi-şi lasă capul pe braţul meu stâng. Şi dacă dau să o alung, se repede şi mă pupă!” mi se plângea aseară exasperat tatăl podoabei. “Asta nu mă face să spun decât că e mult mai speculantă decât tine!”. Tot e bine, cu drăgălăşenia va obţine mai multe în viaţă decât bătând din picior.

Te- iu-oana!

Încerc de câteva zile să o învăţ să spună “te iubesc”. Fac asta în special când o dau în leagăn şi mă priveşte cu atenţie.
– Teeee…
– Teeee
– Iuuuuu…
– Iuuuuu…
– Besc!
– Muah! îşi ţuguie dânsa buzele, fără să mai spună şi ultima silabă, ştiind că după “te iubesc” musai urmează un pupic!

Apoi uită şi trece mai departe, la următorul subiect de conversaţie:
– Cântă mama!
– Ce să cânte mama?
– Tantu!
– Aha, ăla cu elefantul… Un elefant se legăna… zi şi tu: e-le-fant!
– Tant!

Ieri în vreme ce mă străduiam să o învăţ numele ei complet (nu ştiu de unde obsesia asta cu întrebările standard: cum te cheamă, câţi ani ai, dar mă gândesc că dacă se rătăceşte – e complicat să o ţii de mână pe stradă, o zbugheşte imediat de lângă tine – măcar să ştie cum o cheamă), am avut o revelaţie.
– Cum te cheamă pe tine, fetiţă mică?
– Ina!
– Bravo! Şi mai cum?
– ….
– Ioana! Hai spune!
– Oana!
– Nu mămico… zi Iiiiii
– Iiiii
– Oana!
– Oana. Te … iu….oana!
– Da, e bine şi aşa…

Continuăm povestea de amor cu “Baba” care i-a adus “papoteii mooosi!” (papuceii frumoşi) şi la care doarme în “patul mare cu piiisa”. A început chiar să asocieze cuvintele în mici propoziţii. Baba are patul mare! Fascinaţia faţă de “baba” – pe care ştie că o cheamă Gaaabiii dar aşa vrea ea să-i spună, “baba”, provine şi din faptul că în casa bunicii nimic nu e interzis sau prea mult. Simţul umorului specific familiei însă e încă util. Într-una din serile trecute, Gabi încerca să o convingă pe Irina să rămână în pat. Fetiţa a dat spectacolul întreg: de la “am buba”, “chema”, “baubau”, buuuu” până la “potty”, baba a cedat la toate şantajele, până când a ajuns să-şi spună singură, ca din partea Irinei: “Ceeeee proastă eeeeeşti!”. Am izbucnit în hohote şi ne-am retras în bucătărie, unde o aşteptam să o mângâiem cu înţelegere pe frunte, să-i spunem, “lasă Gabica, până la urmă ai să te prinzi când chiar vrea ceva sau doar te joacă pe degete”. N-a mai fost nevoie, râdea şi ea, semn că doar se lasă prostită, de bună voie şi nesilită de nimeni.

În dimineaţa asta, înainte să muşte taximetristul prea glumeţ la prima vedere, Irina şi-a făcut din nou singură bagajul: de data asta şi-a luat avioanele, pe ţup-ţup, neapărat un cub şi doar vreo 6 din cele 12 creioane cerate (restul sunt undeva prin casă).
– Baba! Chichiuuu! Abuzu! Daiu! Tenu!
– Da, mămico, o să mergi cu chichiul la Baba şi baba o să te ducă la maşinuţe şi a trenuleţ.
– U! Uuuuu! Tenul!

Dacă ajungeţi prin Moghioroş, la trenuleţ, sigur le găsiţi acolo. Fiică-mea e cea mai hlizită şi cea mai mică dintre toţi călătorii trenului de tablă. În timpul ăsta, noi, părintii ne facem de cap, “a-casa” cu cafele şi mucenici. Din când în când ne mai amintim ce a mai făcut Iri zilele astea şi ne pufneşte râsul. Apoi iar savurăm liniştea neobişnuită a casei. Taifunul se întoarce mâine seară. AMR 32 de ore!

Related Posts

Tags

Share This

css.php Privacy Policy