Lacrimi de crocodil

27 Feb 2008 by Ada

Ieri am plecat de la birou ca din puşcă. Era cald şi soare, era devreme, am trecut pe lângă grădiniţă şi mi-am propus să văd dacă a adormit copila. Nu numai că nu dormea, dar se şi certase cu Carolina din nu mai ştiu ce pricini importante.
– Iriiina uite-o pe mami ta! a dat alarma Alexia, cocoţată regulamentar în vârful pătuţului ei.
Când m-a văzut a început să plângă cu lacrimi de crocodil bun (dacă nu ştiaţi cum poţi să-ţi dai seama dacă un crocodil e bun sau rău, aflaţi că ăia buni se gâdilă.)
– Maaaaami! Maaaamiiii meeaaaa!
Mi s-a aruncat în braţe. A plâns. A promis că e foarte cuminte şi că mă lasă să lucrez. Că doarme mult. Că merge pe jos până la metrou şi nu se cere în braţe. Orice, orice, numai să o iau acasă.
– Bine, îmbracă-te că mergem acasă. Dar nu mai plângi!
– Nu mai plâng!
Şi-a şters ochii. Şi-a dat jos pijămăluţa. S-a îmbrăcat cât de repede a putut ea şi apoi s-a răsucit pe călcâie şi a transmis întregii asistenţe:
– Eu nu mai pot să stau să dolm aici, că nu mai am timp, tlebuie să plec. La levedele.
Sigur, nu e bine ce am făcut. Trebuia lăsat copilul la program, la somn, la ora de dans, la gustărică. Să nu se înveţe prost. Să nu creadă că în fiecare zi putem chiuli. Dar în visele mele cele frumoase, noi mergeam acasă şi ea era fericită că doarme în cămăruţa ei şi că are timp să se bucure de toate jucăriile şi la cât de frumos e afară o să ieşim la o plimbare prin parc, poate mergem chiar la Moghioroş, unde poate o găsim şi pe Gabi cu Maria şi cu Cela, pe care nu le-am mai văzut de astă toamnă…
A mers pe jos fără să crâcnească, până la metrou. S-a bucurat de scările rulante, a făcut o mică demonstraţie de virtuozitate în ale “de ce”-urilor exprimate cu glas tare în vagon (“De ce are gaulă scaunul ăla? De ce e întunelic? De ce melge metloul plin tunel? Da’de ce au pictat nişte băieţi mali uşile?”) şi spre încântarea celor câţiva pensionari care se plimbau la acea oră prin Bucureşti, le-a trimis bezele tuturor, de pe peron, chiar înainte să i se trîntească uşile în nas. Apoi, în dreptul pieţei, a dat doi bănuţi din buzunarul ei unei bunicuţe, să-şi ia pâiniţă şi nişte roşioare, că poate îi e foame.
Acasă a dormit fără proteste. A dormit mult, aşa cum promisese. Apoi a cerut să meargă la Moghioroş pentru că a venit primăvara şi afară e frumos. Dar numai la Moghioroş, nu în altă parte. În altă parte nu e primăvară.
La şase fără cinci, pe când soarele se pregătea să apună, Irina se înghesuia în tramvaiul 41. S-a bucurat să o revadă pe “Gabi’mea”, a alergat în braţele ei ca în marile scene filmate cu încetinitorul şi a pupat-o cu foc pe frunte şi pe nas, pentru că mai nou aşa pupă ea.
Şi apoi, a început circul. Nisipul e numai bun de aruncat în ochii tuturor copiilor şi în special în ochii Mariei, pe care n-o consideră nicicum prietena ei ci copilul ăla cu care “Gabi’ei” stă în timpul săptămânii, în loc să stea cu ea. Apoi pe jos stăteau tot felul de jucării care-s făcute anume pentru a putea fi folosite ca proiectile anti-tot ce mişcă în raza ei de vedere. Aşa că le-a luat şi a început să arunce în stânga şi în dreapta. Am cules-o din mijlocul nisiparului, am proptit-o pe o bancă şi i-am spus pe un ton feroce:
– Dacă te mai văd cu mâna în nisip sau că arunci vreo jucărie, te iau pe sus şi mergi direct acasă. S-aude?
Evident, ameninţările sunt apă de ploaie, în special când pe lume există nu doar mami ci şi buni şi aceasta din urmă e la doar un metru distanţă. N-a durat cinci minute şi iar zbura nisipul prin aer. Am dat s-o prind. S-a aruncat în braţele bunicii, a început să mă împingă, a fugit de mine, a urlat, a plâns.
– Bun, mergem acasă. Spune-i la revedere lui Gabi!
– Da’ eu nu vleau să melg acasăăă, vleaaaau la Gaaaabi!
– Ai să mergi la Gabi sâmbătă.
– Eu vleau acuuuuum.
– Nu se poate.
– Mbaaaaa daaaaaa.
În cele din urmă, am reuşit s-o descleştez din îmbrăţişarea protectoare şi am plecat, demnă, aproape târând-o spre staţia de tramvai.Dacă ieri seară eraţi pe la Tip Top şi aţi auzit o copiliţă plângând în hohote “vleau la Gabi”, era ea, minunata, îngeraşul mamei cel cârlionţat, zâna zânelor şi minunea minunilor…
Înainte să ne urcăm în tramvai, i-am mai ţinut un speech.
– Ascultă, Irina, dacă nu încetezi cu plânsul o încurci rău de tot. O singură dată dacă mai aud că vrei la Gabi îţi promit că nu mai mergi la Gabi. Nici sâmbătă, nici duminică, niciodată. Ai să mergi acasă. Iar mâine ai să mergi la grădiniţă şi ai să te întorci cu microbuzul, cu toţi copiii.
– Nu vlllee-aaaa—u.
– Gura!
Ei bine, da. Mai facem şi d-astea. În tramvai s-a potolit. Poate din cauza luminilor pasajului, poate pentru că a observat că tramvaiul era plin de mămici şi de bunici şi de copii care mergeau acasă la ei…
– În cămăruţele lor…
– Şi în suflageliiile lol?
– Da, Irina şi în sufrageriile lor.
– Şi în bucătălia loool?
– Da, Irina…
După ce a terminat de enumerat camerele, băile, balcoanele, din “căsuţele looool”, eram iar prietene. I-am mai explicat o dată că grădiniţa nu este o pedeapsă, că-s mulţi copii care n-au aşa o grădiniţă frumoasă şi că în alte locuri, la o singură Carolină sunt treizeci de copii, cam câţi sunt cei din grădiniţa ei la un loc, cu o singură educatoare… Deci, în concluzie, e bine să meargă la grădiniţa ei cea frumoasă şi mică unde n-o împarte pe Carolina decât cu încă vreo câţiva, de poţi să-i numeri pe degete, ia să numărăm, unu, doi, trei…
Când ne-am urcat şi în 178, aglomerat ca de obicei 178-ul seara, o doamnă drăguţă ne-a dat voie să stăm pe scaun.
– Mulţumeşte-i doamnei, Irina.
– Muţumec!
Apoi şi-a dus mâna la buzunar şi a scos două monede de o mie de lei şi i le-a întins doamnei, drept mulţumire… Era din nou drăguţă şi bună. Dar pacea din 178 n-a durat decât până la magazinul din colţ, de unde n-am putut cumpăra nimic pentru ea din motiv de bube recent apărute pe faţă, după un consum necontrolat de dulciuri şi îngheţată în Împărăţia bunicii…
– De ce nu luăm nimic pentlu miiiiine? a început iar să ţipe, cu lacrimi cât bobul de mazăre ce-i ţâşneau din ochi, ca-n desene animate.
– Pentru că ai bube, Irina şi tot ce vrei tu conţine chimicale.
– De ce nu-mi cumpeli nimiiiiic pentlu miiiine!
– Irina, toată ziua asta a fost pentru tine, puiule. De dimineaţă m-am trezit pentru tine. Am mers cu microbuzul pentru tine. Am venit mai devreme şi te-am luat acasă să dormi în pătuţul tău, pentru tine! Totul este pentru tine! Şi tu, în schimb, plângi şi mă îmbrânceşti şi mă loveşti şi ţipi şi nu vrei să vii acasă… De ce nu vrei să vii acasă? Nu-ţi place camera ta?
– Nu!
– De ce?
– Pentlu că ai făcut-o plea flumoasă.
– Bine, Irina, mergem acasă şi scoatem din cameră tot ce crezi tu că e în plus, ca să nu mai fie prea frumoasă.
De data asta chiar m-am supărat. Eram obosită. Ratasem câteva ore bune de tradus. Mersesem cu metroul, cu autobuzul, cu tramvaiul şi cu troleibuzul, ca să o duc pe dânsa în parc, să se joace cu copiii, să se vadă cu bunica. Şi acum aflam că are o cameră prea frumoasă.
Acasă a scos din cameră o măturică şi-un făraş mic, de plastic şi vreo cinci cărticele cu Noddy.
– Acum e bine? Nu mai e prea frumoasă pentru tine camera ta, da?
– Da.
– Eşti mulţumită?
– Nu.
– De ce?
– E plea male!
Am plecat de lângă ea, să nu fac ceva ce aveam să regret. M-am dus în dormitor şi am stat aşa pe marginea patului, privind în jur la munţii de haine de călcat, pe care nici în după-amiaza asta nu-i dovedisem. Mi-am dat seama că nu pot să înving. N-am cum. Pentru că în viaţa reală, crocodilii nu se gâdilă niciodată. Doar naivii pot lua fălcile lor căscate drept zâmbet.