Lecţia de modestie

11 Nov 2013 by Ada

Sunt zile în care îmi place tare mult ce fac, pentru că dau peste oameni grozavi şi sunt conştientă că dacă nu aş lucra unde lucrez, n-aş avea ocazia să stau de vorbă cu ei. Câteodată, firma pe care o reprezinţi contează, atârnă greu de diverse clanţe şi le face să se lase ori să se rotească, după cum e modelul…. Uşile se deschid, oamenii rup din timpul lor şi ţi-l dăruiesc ţie, ca tu să-l dai mai departe, celor ce au urechi de auzit şi timp de ascultat, pentru că, ştiţi, timpul, timpul ăsta ba ne apasă, ba ne lipseşte, cert e că e o monedă rară şi tare preţioasă, sau cel puţin aşa ne place să credem. 

Săptămâna trecută am stat de vorbă cu un tip foarte deştept, care lucrează la o descoperire foarte importantă, într-un laborator foarte bine dotat, cu o echipă foarte calificată, pe o idee pe care au mai avut-o şi alţii dar n-au dus-o la bun sfârşit, abordată dintr-o perspectivă care le-ar fi fost la îndemână şi altora dacă ar fi văzut-o înaintea lui. 

Omul ăsta mi-a reconfirmat ideea că persoanele cu adevărat inteligente sunt şi modeste şi mai au un fel de… bun simţ, hai să nu-i spunem smerenie pentru că nu toţi au şi o fibră religioasă în bagaj, să-i spunem o bună-creştere atipică zilelor noastre, care te lasă cu gura căscată. Pentru că la modă sunt lauda de sine şi dezvoltarea formei fără fond, călcatul pe cărbuni încinşi şi hulitul sentimentului de apartenenţă la o biserică, spre exemplu, lipsa de conexiune la realitate şi proiecţia permanentă a unui viitor luminos, pe care e suficient să-l gândeşti, ca să se şi materializeze, nu-i aşa?

Îl cheamă Radu Silaghi-Dumitrescu şi a găsit o cale să producă sânge artificial. Ce-nseamnă asta? Că în transfuziile de urgenţă, poţi folosi pentru câteva ore această substanţă creată în laborator, capabilă să transporte oxigenul la creier şi să-ţi menţină organele interne în stare de funcţionare. Că nu mai trebuie să apelezi la mila publică pentru donare de sânge, când persoana pe care o iubeşti trebuie să intre în operaţie, că nu se mai pierde aşa de mult sânge, că lucrurile pot decurge mai lin şi mai iute decât se întâmplă în prezent. 

Am vorbit cam 20 de minute cu el la telefon, timp în care l-am întors pe toate părţile. Cum i-a venit ideea, cum se foloseşte dacă o duce până la capăt, are tot ce-i trebuie, în ce stadiu este, cum e echipa, e ceva ce-i lipseşte, ce au zis medicii, ce au zis companiile farmaceutice, cum se simte el când ştie că lucrează la o chestie ce ar putea să merite, în final, Nobelul, cum de ţine oamenii în priză când banii şi echipamentele nu vin chiar când li s-a spus că vin şi sunt luni când nu prea îşi iau salariul, condiţia cercetătorului de top în România, concurenţa la scară mondială, implicaţiile pe termen lung, utilizările în domeniul militar, l-am întrebat multe, multe, multe…

Toate răspunsurile lui au fost: concise, logice, rezervat-optimiste, realiste, învelite în stratul ăla de bun simţ şi modestie pe care nu le aştepţi de la genii, cărora le poţi trece cu vederea mici excentricităţi sau chiar lipsa de timp ori de … chef, până la urmă, pentru că, în definitiv, cine eşti tu să pui atâtea întrebări?

Mi-aduc aminte de unul dintre primele interviuri pe care a trebuit să le fac în tinereţe. Se aniversau 90 de ani de viaţă ai unui mare etnograf şi la Universitate se adunaseră tot felul de personalităţi care-l evocau pe personajul încă în viaţă. Mă trimiseseră acolo cu misiunea clară să îi iau câteva cuvinte, că poate moare,  să-i rămână vocea în arhive… M-am apropiat de el, m-am prezentat, i-am cerut să-mi răspundă la două-trei întrebări într-un colţ mai liniştit… Profesorul m-a privit cu ochii uşor tulburi şi m-a întrebat:

– Când ai terminat filologia?

– N-am terminat filologia, i-am spus, ci jurnalistica. 

– De-aia nu ştii nimic. Nu vorbesc cu dumneata. 

Şi n-a vorbit cu mine, pentru că eram tânără, aveam 21-22 de ani şi nu terminasem filologia, deci, clar, nu ştiam nimic. 

A fost pentru mine un şoc. Presupunerea că persoana din faţa ta nu e demnă să-i acorzi 3 minute mi se părea strigătoare la cer, mai ales că eu chiar terminasem o facultate unde învăţasem pe brânci tot ce trebuia să ştiu ca să pot face un interviu cu oricine, cu condiţia să-mi fac temele înainte, să citesc despre omul cu pricina, să ştiu cu ce se ocupă şi de ce e important să vorbesc cu el. Marele Profesor a murit între timp, la trei ani după ce m-a refuzat. Eu am adunat vreo 16 ani de interviuri cu personalităţi din toate domeniile şi am învăţat să nu mă mai supăr când oameni de talia lui Neagu Djuvara îmi explică sincer că… “drăguţă, nu te supăra, timpul meu e preţios, nu mă interesează tema despre care vrei să vorbim, n-am să-ţi acord acest interviu nici măcar prin telefon”. Desigur, faptul că un an de zile am înregistrat multe episoade de câte o oră din istoria recentă a românilor povestită de Neagu Djuvara, la el acasă, fiind un simplu suport de microfon cu privire inteligentă, m-a ajutat să trec peste “drăguţă, nu te supăra”. Sunt oameni cu care e suficient să împarţi timpul şi aerul din acelaşi spaţiu ca să te inspire, să te înveţe, să te ajute să creşti şi să vezi lucrurile altfel decât îţi închipuiai că sunt.  Evident, timpul lui Djuvara e preţios acum la final şi nu ar trebui să-l piardă cu frivolităţile pentru care îl deranjăm uneori. 

Ce nu reuşesc să mestec niciodată e autosuficienţa unor neica nimeni, ajunşi în poziţii de putere, de multe ori analfabeţi, pe care profesia mi-i scoate în cale şi mă face să încerc să scot 3 cuvinte inteligible şi coerente, pe care le arunc în eter, în speranţa niciodată validată cu adevărat că există oameni interesaţi de ce spun ei. La aceştia nu am găsit niciodată nici modestie, nici bucuria de a împărtăşi ceea ce ştiu (poate şi pentru că nu ştiu), nici bună creştere, nici smerenie.

Am întâlnit oameni extraordinar de inteligenţi, care gândesc atât de rapid încât e un coşmar să le faci discursul digerabil, ei spun un lucru şi sunt deja cu raţionamentul peste cinci paşi. Îi înţeleg şi pe ăştia. Pe pictorii incapabili să povestească despre tablourile lor, pe sculptorii ce nu găsesc cuvinte pentru a spune ce văd în pietre, pe muzicienii ce abia aşteaptă să-ţi povestească în cele mai mici detalii totul, totul, totul, fiecare gest pe care l-au făcut pentru a ajunge unde sunt…

Pe toţi îi înţeleg şi cu toţi încerc să nu mă supăr. Ştiu că de bunăvoinţa urechii mele depinde dacă povestea lor ajunge sau nu în aer şi de acolo… a bon entendeur, salut…

Când găsesc oameni ca Radu Silaghi-Dumitrescu, nu pot decât să mă bucur. Şi să fiu recunoscătoare că, lucrând unde lucrez, am privilegiul de a beneficia de timpul lor, măcar 15 minute la câţiva ani. Cei de la Adevărul au câteva clipuri video în care Radu Silaghi-Dumitrescu povesteşte pe larg care e treaba cu sângele artificial. Vi-l recomand. Interviul meu va fi difuzat vinerea asta, cândva între ora 14 şi ora 15… Dar până atunci, îl puteţi vedea pe domnul Silaghi-Dumitrescu aici .