Lia la două luni

5 Jun 2011 by

Ieri seară, în timp ce stăteam la masa din bucătărie (care uneori se transformă în conference room) și mestecam planuri despre cum să facem și ce să facem cu școala de pian a Irinei, cu bona Liei, cu întorsul meu la muncă în aprilie anul viitor, cu afterschool-ul – și alte subiecte de-astea interesante pentru părinți, Lia a împlinit două luni.

Eu nu știu când au trecut aceste două luni, deși mi-e clar că s-a scurs ceva vreme de la operație, de vreme ce acum mă mișc natural și chiar sunt în stare să car căruțul singură pe scări. Pe bucăți, e drept, dar îl duc.

Însă despre Lia trebuie să povestesc acum, pentru că mai zilele trecute, răsfoind jurnalul Irinei, mi-am dat seama ce important e să nu uiți lucrurile mici și cât de bine îți fac chiar și atunci când copilul tocmai a terminat de apăsat pe toate butoanele roșii ale sufletului și minții mamei.

Nu-s foarte multe de povestit, că-i încă mică și nici nu vorbește, nici nu pune întrebări încuietoare, nici nu născocește povești, nici cu jucăriile nu poartă discuții savante. E însă un magnet de zâmbete și de exclamații, în parte pentru că încă e atât de mică și picioruțele ei sunt adorabile în perfecțiunea lor miniaturală, în parte pentru că are o mimică suficient de expresivă încât să te înduioșeze dintr-o singură strâmbătură a guriței.

Lia la două luni a început să zâmbească și mai mult decât o făcea până acum. Constatarea e proaspătă, de la începutul acestei a noua săptămâni din viața ei. E limpede că-și recunoaște tăticul, pentru că dacă-i aude vocea și-i mai și simte degetele pe burtică, îl scaldă în seducătoare priviri galeșe, cu coada ochiului, completate cu zâmbetul delfinesc din colțul buzelor. Încă nu gângurește și nici nu mai scoate sunetele mici cu care mă bucura în prima lună de viață. Acum mă bucură în alte feluri, greu de contabilizat. Mă bucură când mănâncă bine și repede (“E un copil care știe ce vrea” mi-a spus doamna doctor, pe vremea când încă stăteam cu cronometrul în mână și mă isterizam că prea puține minute petrece la sân), mă bucur când doarme liniștită în coșuleț sau îngerește, lipită de mine, ori pe furate, ținută pe genunchi.

Uneori mă ia prizonieră și amorțesc în câte o poziție până se trezește. Nu că n-aș putea să o mut mai încolo, dar e atât de dulce când ațipește cu o mână pe sânul meu sau ținându-se strâns de marginea bluzei, că nu mă lasă inima să-i schimb poziția. Și-n fond, ce altă treabă am, decât să stau acolo, lângă ea, și să mă uit cum doarme, doar n-am să fac asta toată viața. Spectacolul pe care-l văd pe fața ei e fascinant. Când doarme, visează și atunci pe chip i se zugrăvesc într-o succesiune de fracțiuni de secundă zâmbete, încruntături, strâmbătură a plâns, reflexul de supt și câte un căscat leneș. Sughite răsunător, își încrucișează ochii în cel mai caraghios mod cu putință și își suge pumnișorii cu o hotărâre demnă de scopuri mai înalte.

Lia e o bucurie, le tot spun asta celor ce mă-ntreabă cum ne descurcăm. E un copil cuminte, nu că e al meu, pur și simplu, e genul de copil care în mod obișnuit nu plânge. Poate că e atât de cuminte și pentru că este zilnic purtată cel puțin două ore, când ieșim în parc cu slingul sau când merg la cumpărături ori mai am drumuri de făcut prin diverse locuri. Purtatul nu-i face bine doar ei, ci îmi face bine și mie, pentru simplul motiv că atunci când doarme lipită de pieptul meu, mă încarcă și pe mine cu o stare de bine.

Sora cea Mare a trecut deja de stadiul de indiferență ostentativă, acum vine să-i facă băiță, ieri i-am dat voie să-i schimbe pampersul pentru prima oară și de bucurie a început să-i lase bilețele de amor pe coșuleț. “Lia fumaso” a scris pe un petec de hârtie. În traducerea autoarei, acolo scria de fapt “frumoaso”, dar s-a grăbit un pic și de-aia a ieșit altceva.  Cred că acțiunile Liei au crescut pentru că au văzut-o și copiii de la grădi și acum e un subiect de umflare în pene.

De 1 iunie le-am cumpărat rochițe. Încep să mă obișnuiesc să fac cumpărături pentru două. Și viața, așa cum e, e frumoasă. Dar anticipăm vremuri interesante.

 

 

Related Posts

Share This

9 Comments

  1. Ce frumoase sunteti! La multe lunite! As fi vrut sa am si eu intelepciunea ta, probabil o voi avea cu al doilea copil. L-am purtat, am stat cu el la san cu orele, dar le faceam pentru ca altfel nu se putea cu el, nu am savurat cum trebuie clipele acelea de apropiere. Sunt sigura ca m-a simtit si sunt sigura ca la al doilea voi fi fericita facand orice pentru el.

  2. Criticomamica

    Viata e frumoasa iar voi sunteti superbe

  3. frumoase fete:)

  4. dori

    Tare frumoase sunteti! 🙂

  5. Maria

    La multe luni si multi ani!
    Mai, dar ce semanati – cel putin in a doua poza zici ca e mami in miniatura :).
    Sa fiti fericiti cu totii!

  6. La mulţi ani, Lia “fumoaso”! 🙂

  7. Sa-ti traiasca! Cred ca asta mica seamana bine de tot cu tine. Amandoua stiti ce vreti:)))

  8. La multe lunite, Lia! A crescut, se vede pe chipul ei asta. Felicitari, Ada, ai o stare de spirit de invidiat si-mi amintesc cum imi spuneai in iulie 2009 cand eu te asiguram ca voi veni la a doua Mafie a Mamicilor, chiar daca era la 3 saptamani de la nastere: “dar sigur ai sa poti? ca eu, la 3 saptamani de la nastere, mergeam tinindu-ma de pereti.” Ei, vezi ca se poate? 🙂

    • Da, cred ca pana la urma e vorba de felul in care fiecare organism reactioneaza la o operatie de tipul cezarienei. Si depinde si de psihic, de felul in care esti asteptata acasa si tratata apoi.

css.php
Privacy Policy