Lia la șase luni

4 Oct 2011 by Ada

De la cinci la șase luni, Lia a trecut prin câteva schimbări majore.

Ne-am instalat de-a binelea în casa cea nouă. Am scăldat-o în Mare. Am mutat-o din sling în Manduca.

Am renunțat la coșul cu autolegănare.

Am mutat-o în pătuțul Lila. 

A început să se întoarcă singură pe burtică și să se rostogolească. A căzut din pat. A fost la bunici.

A gustat mere și covrigi,  a lins ca un cățel roșii, brânză, castravete, morcov și azi a molfăit victorioasă un capăt de grisină.

A crescut mult în lungime (nu mai încape în bodyurile cu mânecă scurtă), a învățat să râdă în hohote, e foarte interesată de jucării și zâmbește cuceritor când o vede pe Irina. Taică-său a surprins-o aranjându-și deloc discret freza, precum Alfons de la discotecă.

A fost o lună de trambalări maxime. “Victimă colaterală” a programului Surorii celei Mari, a participat la deschiderea anului școlar, a mers și la școala de muzică, a asistat la o oră de pian, a fost cu mine la cumpărături, a mâncat pe bancheta din față a mașinii, în parcări, pe bănci, pe plajă, cu gust de sare, cu niscai urme de scoici, cu resturi de alge.

Am înțeles, în sfârșit, de ce în fiecare zi pe la ora șapte începea concertul de seară. De oboseală. Ne străduim cu toții să fim acasă la ora șapte, să-i respectăm rutina și s-o culcăm la șapte și jumătate cel târziu. Am înțeles că oricât de cool ar fi să mă duc cu ea în Manduca la concerte în aer liber, ori la cină pe plajă, pentru ea e prea mult, o copleșesc zgomotele, foiala, mulțimile, luminile. Fără să ne vorbim, eu, Laur și Irina încercăm să-i protejăm, pe cât posibil, ora de culcare seara. Somnul de zi însă este afectat de programul surorii celei mari, așa că bătălia mea principală, în fiecare zi, este să îi ofer un răgaz de somn de minim o oră dimineața, fără să fie nevoie s-o trezesc când trebuie să merg după Irina și apoi să mă întorc (uneori doar cu ea, alteori cu ambele fete) acasă cel târziu la 13.30, ca amândouă să aibă o șansă de a mai dormi după-masă. Zilele încep să curgă la fel. Ne trezim cu toții în jur de șapte (uneori Lia e mai harnică, se trezește la cinci sau la șase treizeci), Iri și Laur pleacă pe la șapte și douăzeci, ea se joacă, îi pun muzică, apoi pe la opt și jumătate – nouă și ceva, o las să doarmă. Sunt zile în care doarme doar o oră, zile în care se face 11.30 și încă doarme. Am instruit-o pe Irina să nu se panicheze daca vreodată întârzii s-o iau de la școală, sigur vin. Să stea cu mama Nataliei, să se ducă la domnul Nicu, să nu iasă din curtea școlii, să stea cu Ana Sard și tăticul ei până apar. Caut soluții să n-o mai trezesc pe mititică, dacă apucă să adoarmă.

De când ne-am întors de la mare (și iată, se împlinește o lună) a reînceput să se trezească des noaptea. N-am refuzat-o niciodată. Uneori îî e doar sete. Alteori stă și țocăie îndelung, câte 40 de minute. Nopțile în care se trezește și la 23 și la 2 și la 4 (alternate uneori cu 22, 1, 3, 5) sunt grele, dar nu imposibile. Are un bodylanguage dezarmant. Se agață de degetul meu mare și trage de el ca de un schimbător de viteze, atunci când e la sân. Alteori, mă mângâie ușor (nu, nu-s convinsă că știe ce face) și adoarme cu mâinile încrucișate pe sânii mei sau mă bate încet pe mână, ca și cum ar zice: stai, mami, încă puțin.

Pentru că mi se pare că îi e frig în pătuțul Lila și mi-e teamă să o las acoperită cu pilota (și-o trage peste cap), în unele nopți o iau lângă mine în pat. Nu mai dorm foarte bine, dar am ocazia s-o privesc așa, pe întuneric. E frumoasă. Uneori oftează, alteori zâmbește. Sunetele de delfin însă nu le mai scoate.

Săptămâna trecută a spus “mama”. De două ori, apoi n-a mai spus. Îi place s-o ridic deasupra capului și s-o întreb cum e vremea acolo sus. Se hlizește foarte tare mai ales când o ridică Laur. Fiind mai înalt, o duce și mai sus. E fascinată de frunze. Dacă vede frunze, e fericită.

Uneori o lipesc de mine și mă prefac că o scap și zic: te-am prins! Râde, cu teama estompându-i-se din ce în ce mai repede în priviri. E încă acolo, dar cred că învață să aibă încredere în mine. Încă nu stă singurică în fund,  în schimb e foarte talentată la ros picioruțele proprii.

Irina este înduioșătoare. E din ce în ce mai interesată de surioara ei și se topește când i-o pun în brațe. În fiecare zi o pupă de câteva ori și zice:  “a făcut țoc!”.

Eu… Sunt obosită câteodată. Mă surprind zâmbind de multe ori. În ciuda haosului, a iureșului, a șocului clasei 1-a (care e suficient de mare și pentru mamele școlarilor) am secunde în care o privire de-a Liei, un zâmbet, un gest mic mă încarcă pentru mai departe. Mi-e dor de o mamă a mea, pentru mine. Aș vrea uneori să mă înfieze cineva și să vină să-mi facă de mâncare ceva bun, să calce cămășile și tricourile celor mari și pe cele ale celor mici, să o plimbe pe Lia vreo două ore, s-o ia pe Irina de la școală și pe mine să mă lase să dorm așa, în plină zi, somnul ăla pe care-l dormi doar când știi că toți ai tăi sunt bine.

Au trecut repede șase luni. Ca o părere.

LE: De ziua ei, Lia a primit cadou o adresă de e-mail civilizată, pe care s-o poată folosi fără să roșească, până la adânci bătrânețe, la yahoo punct ro. Acum e momentul să înregistrați useri fără 748 in id.