Lia la un an și două luni

4 Jun 2012 by Ada

Îi plac apa minerală, salata verde și friptura la grătar. Sunt bune și sarmalele, dar nu prea se întâlnește cu ele. Cuvântul zilei e “Pochiți”. Dăm un pachet de așa ceva cui se prinde ce înseamnă pochiți. A-nvățat să mângâie și să-ngâne “maaaai”, prima parte din “măi-măi”-ul cu care încercăm să o convingem să nu ne mai lovească. Știe să se dea jos de pe canapea și din patul mare, cu un deget de ajutor se și urcă la loc și are obiceiul gaițelor, pune mâna pe tot ce e strălucitor și apoi fuge,  de-a bușilea, cu prada strânsă în căușul palmei. Râde cu hohote, cere de mâncare (“mmmmpaaaaaapaaaaaa”) și ne anunță când îi e somn: “naaai”. Jocul ei preferat e “bau”.

O iubește pe Irina. Ar sta doar la ea în brațe. Nu mai stă în cărucior (decât cu greu) nici în scaunul de masă. Asta e neplăcut, e periculos s-o lași fie și o secundă nesupravegheată. Când ceva nu-i place, ceva-ul ajunge pe jos. Scurt, cu un gest minim din poigne, cum zice englezul. Ne îmbrățișează, ne pupă, ne iubește. A învățat că dacă se apucă de clanță cu ambele mânuțe și trage tare, patul se mișcă și ajunge mai aproape de ușă și apoi poate fie să o deschidă, fie să atârne de cablul tv și să dea cu el de tocul ușii, ca să semnalizeze că NU doarme, nu, nu! Dă fuga la ușă când aude soneria să vadă, cine a venit acasă?

E bună și atentă și hotărâtă și cuminte și frumoasă și evident, inteligentă. Spun asta nu ca să mă dau mare, spun asta pentru că ani de zile am refuzat gândul altui copil pentru că o doamna doctor faimoasă îmi recomandase să-mi iau adio de la copii, că ies cretini, din cauza autoimunei Hashimoto.  Well, nu ies cretini. Am zis.