Lia la un an și jumătate

4 Oct 2012 by

Sâmbăta trecută eram în parcul în care Irina a învățat să meargă. Acolo, pe treptele din Romniceanu, am dus-o de degete și i-am arătat veverițele, am adunat ghinde și castane și am învățat-o să se dea pe tobogan. Și iată-mă înapoi, cu două fete, după mai bine de trei ani de la ultima mea vizită în acest parc.

Sunt fericită că le am pe amândouă. Privindu-le cum se joacă, am înțeles ce bogată sunt și ce important este pentru fiecare dintre ele că există cealaltă. Sunt diferite și totuși la fel. Sigur, Irina e mare și un pic mai aspră, Lia e mititică și încă e dulce și inocentă, dar amândouă, luate în pereche, sunt frumoase și luminoase.

Mă întreba cineva acum vreo două zile dacă îmi place de Irina. Da, îmi place. Îi văd și colțurile și asperitățile, însă îmi place. E bună cu cei mici, e atentă, are răbdare și intră în joc atunci când are chef, înțelege că nu poate merge singură la parcul pentru copii mai mari și se mulțumește cu leagănele și toboganele de la bebeluși, se adaptează la ritmul Liei, a învățat să nu facă prea mult zgomot și să meargă în vârful picioarelor. Nu mereu, nu vă faceți iluzii, încă mă doare gura de cât de des trebuie să spun șșșșșșșșt și “vorbește mai încet, doarme Lia!”. Da, are gelozii, se supără că pe Lia o tratăm ca pe o prințesă și, vezi-Doamne, pe dânsa nu, dar am eu grijă să-i amintesc că nu se întâmplă prea des să o mângâi pe una și pe cealaltă nu, ori să iau ceva doar pentru una și cealaltă să nu primească nici măcar ceva simbolic. Încet, încet, va pricepe că singurele diferențe pe care le fac între ele (și chiar fac, nu e o părere) sunt determinate de vârsta și nevoile fiecăreia.

Dar postul ăsta trebuia să fie despre Lia, nu-i așa?

Marți, pe la ora 12, Irina frisona pe canapeaua din sufragerie, cu un 38.4 care nu scădea, în ciuda siropurilor, vitaminelor și vorbelor bune cu care fusese deja copleșită. Sora cea mică, precum un cuț credincios, nu se dădea dusă de lângă bolnava noastră. O pupa și o mângâia și-i făcea “bau”, doar-doar i-o smulge vreun zâmbet. Eu îmi mușcam buzele la telefon, să nu se vadă cât de tare mă topea gândul ăsta, că Lia, mititica, la un an și jumătate, vede și înțelege că soră-sa se simte rău. Și să nu credeți că Lia se simțea cu mult mai bine. Viroza au împărțit-o frățește, așa cum frățește au mâncat trei mere pe bancheta din spate a mașinii, sâmbătă, când căutam tărtăcuțe.

Lia e, deci, empatică, bună, pupă, mângâie, se joacă.

Are niște priviri ghidușe câteodată, că te înmoi instant la zâmbetul ei, nu poți să nu-l întorci și să nu-i dai orice îi cere ei inimioara, de la telefon la ceasul de mână cu care se plimbă țanțoșă prin casă, cam cum aș merge eu pe Champs Elysees cu o poșetă ultimul răcnet pe braț. Asta când nu ia un adidas de-al Irinei și-l încalță – culmea coincidenței – în piciorul în care trebuie. Dacă nu găsește pantoful Irinei, e bun orice pantof. Doar cu ai ei nu se poate încălța. Ceea ce-mi amintește că i-au crescut piciorușele și-n curând trebuie să-i iau ghete de toamnă.

Suntem în era lui “Nu, Nu!”

– Lia, hai la baie.

– Nu, nu!

– Hai la masă!

– Nu, nu!

– Treci la nani!

– Nu, nu, nu…

Știe să numere.

– Tei! Patu.

Știe să miaune.

– Miaaaaaaa.

A legat trei vorbe.

– Mă duc. Pac.

– Unde-i apa?

Se joacă frumos-frumos-frumos cu toate jucăriile din lume pe care le are. Dar tot iepurașul cu care doarme îi e cel mai drag. Știe cântece de leagăn și le cere, pe unele anume, nu pe oricare. I-am cântat de atâtea ori Itsy Wintsy Spider, cu toată gimnastica aferentă melodiei, că acum face și ea gesturile, deși nu pricepe o iotă din ce cânt eu pe englezește.  E tacticoasă când mănâncă. Mânuiește cu îndemânare furculița, cu lingurițele e mai greu, dar încă se străduiește să mănânce singură. Descoperă de fiecare dată cu bucurie desenele de pe fundul farfuriei. Woooooow! zice și râde cu gura până la urechi. Îi place Disney Junior, știe exact la ce folosește telecomanda și are deja tabieturi care implică desenele animate. A învățat să se trezească fix la șapte și cinci, când noi trebuie să ieșim pe ușă. Dar cea mai importantă achiziție de luna asta este manifestarea tandreții. Păi când te pupă Lia, sfârâie sufletul ca untul pus în tigaie. Și când te mângâie, ți-e clar că așa ar mângâia și îngerii.

O iubesc tare, deși, iată, azi, de ziua ei, eu nu-s acasă să-i fac tort și în loc de cadou de un an și jumătate, dispar tot week-end-ul. I-am spus că vin repede. Că totul va fi bine. Că o iubesc și că e minunea mea. Și bucuria mea. Și lumina mea.

Apoi am trecut în camera Irinei și am spus același lucru. Că e minunea mea și bucuria mea și lumina mea.

Căci adevărul acesta e, am făcut două lucruri bune în viață și, iată, sunt minunile și bucuriile și luminile mele.

 

 

 

 

 

 

7 Comments

  1. La mulți ani și încă jumătate! Și mult suflet topit! 🙂

  2. Squiko

    Sa va traiasca amadoua minunile! 🙂

  3. LIV

    Şi ce noroc pe fetiţele tale, cu o mămică aşa ca tine!
    Cu ce bucurie şi încîntare vor citi ele despre ele mici, aici şi în cele 1001 de nopţi ale Irinei. Le vezi cum stau ele cu puii lor la rându-le, citind ce scria “bunica”?!

  4. Ce dragut, mi-a sfarait sufletul citind postarea ta! La Multi Ani sanatosi, iubiti si fericiti!

  5. IN Parcul romniceanu am invatat si eu sa merg….sa iti traiasca fetele

  6. Iar am lacrimat … si ma intreb de ce simt altfel, despre copiii lor, oamenii care nu simt asa?!
    Sunt doua Zane, si tu Mama-Zana! 🙂

    Sa fiti sanatoase, si iubite!

  7. malina

    multi ani, Lia. si pentru Irina. ♥♥♥

css.php
Privacy Policy